may kindness, kindness, kindness abound

(să ascultaţi have one on me!)

ştiu că mi-am cam părăsit blogul, dar am tot felu de lucruri de făcut, lucruri albastre, lucruri roşii, lucruri verzui, lucruri de la care mă doare capul şi lucruri de la care nu mă doare, lucruri pe care le ţin în palmă şi altele pe care le port pe umeri, lucruri. şi sunt bucuroasă ca prăjiturile pe care le cumpără cineva imediat după ce-au fost scoase din cuptor şi aşezate în vitrina de la cofetărie.
sunt primejdios de bucuroasă. vineri, mergând spre odeon, am avut impresia (jur!) că nu-s pe calea victoriei, ci pe rue de rivoli. pricep şi eu că e ceva în neregulă cu asta, da n-am ce-i face. tot vineri, după odeon, traversam strada şi farurile de la maşini erau reflectoarele aprinse deasupra covorului roşu. văd numai covoare roşii peste tot.
n-am explicaţii, dar sunt un scai de perdea de cfr (am mers cu trenu săptămâna trecută 4 zile din 5) care se-agaţă de toate lucrurile bune. de fapt, ele se agaţă de mine, nu invers.

ei, şi în nebunia asta, am nişte anunţuri de făcut. am bilet la dylan (again, mersi andrei!). au trecut patru ani de când l-am văzut prima dată. atunci mi s-a părut nesuferit, fără voce şi plictisitor (călătorisem o zi şi ceva ca să-l văd, meritam şi eu măcar un louise holds a handful of rain, tempting you to defy it..). acu sunt mult mai entuziasmată. oricum, amuzant e că dacă la dylan am primit vestea ca pe cel mai firesc lucru din lume, la aerosmith am reacţionat cu o neîncredere ţâfnoasă. credeam că e păcăleală. cum să vină aerosmith în românia?? aerosmith, formaţia mea, de la care ştiu juma de discografie pe de rost, şi-am decupat articole şi poze din popcorn, bravo, salut, şi-am adunat etichete de banane ca să i le dau lui steve (poveste lungă), şi-am ascultat crazy la walkman înainte de fiecare teză (şi olimpiadă la franceză, şi la trecerea dintre ani sau cum se zice).. dacă n-ar fi fost ei ca să mă scoată din clasa a şaptea şi backstreetboyzii ei, acuma probabil aş fi ascultat black eyed peas şi-aş fi fost foarte mulţumită.
la aerosmith n-am bilet deocamdată, pentru că nu m-am hotărât dacă-mi iau în golden area sau la gazon a. mă gândesc să merg la concert cu o parcartă pe care să scrie "waiting for you since I was 12".

alte anunţuri. din păcate, literatura o să se asorteze pe the chronicle o dată la 3 săptămâni sau chiar o dată pe lună. s-au adunat prea multe, şi risc să nu le mai fac cum trebuie. de exemplu, mă mai găsiţi şi pe blogul cărtureşti, scriind din când în când despre muzică şi cărţi (cică trebuie să dau şi steluţe, ceea ce mă încântă peste poate). medgidia lui cristian teodorescu mi-a plăcut aşa de mult, şi-am scris despre ea trei texte diferite.. şi aşa de bine am scris, încât în supliment am uitat să zic cine e autorul cărţii pe care-o laud..

citesc acu o carte la care leşin de plăcere cam de trei ori pe pagină. normal, doar e scrisă de un irlandez care trăieşte la new york..
sunt convinsă că mai aveam nenumărate lucruri esenţiale de împărtăşit, dar ajunge deocamdată. vă mai rog doar să treceţi pe la zum, care mi-a făcut o supriză minunată şi a debutat azi în arta căzăturii cu un performance de neuitat. mă gândesc deja la un premiu pe care o să i-l înmânez personal dacă vine la gărâna:)

ps. era să uit ce era cel puţin la fel de important ca celelalte treburi de pe-aici. sunt bucuroasă să v-anunţ că bluesul n-a murit şi că l-am găsit bine mersi la festivalul de la sighişoara. pe doug macleod l-am găsit mai bine decât pe eric sardinas (care e o bombă sexuală cu chitară electrică în loc de ceas). însă doug, mucalit şi domol, ne-a povestit ce să facem când găleţile noastre cu iubire se găuresc, a făcut un one man show cu chitară acustică, o combinaţie de seinfeld înţelept şi de bluesman din anii 20. oricum, dacă închideai ochii, ai fi spus că el e negru, iar tu stai pe-o verandă într-un orăşel prăfuit. să vă mai zic că ne-am conversat cu el la jam sessionul de după şi că am primit şi autograf? a, şi se pare că fac parte dintr-un club select, tlw se cheamă, da n-am să vă spun despre ce e vorba. totuşi, ca să vedeţi ce-aţi pierdut:





turcescu. vineri dimineaţă mă oprisem la un colţ de stradă ca să dau nişte telefoane. şi simt că se uită cineva la mine, trece mai departe şi intră într-o croasanterie. mă uit şi eu în urma individului şi văd un cap foarte grizonat. turcescu, zic. dar continuam să vorbesc la telefon pentru că, vedeţi dvs., aveam nişte discuţii importante. turcescu iese din croasanterie, trece pe lângă mine şi se uită insistent. avem deci o problemă: 1. eu trebuia să mă uit insistent la el, că el apare de enşpe mii de ori pe zi la televizor, nu eu; 2. s-a uitat aşa: 2.1. pentru că i s-a părut că semăn cu cineva cunoscut?, 2.2. pentru că aveam un şal colorat frumos peste paltonul albastru, 2.3. pentru că aveam ochelari, 2.4. pentru că aveam ochelari şi vorbeam la telefon foarte moldoveneşte ş.a.m.d.
oricum, mare noroc că vorbeam la telefon şi eram ocupată. altfel, i-aş fi zis să nu-l mai cheme pe puric de FIECARE crăciun şi să nu mai pună pe nimeni, niciodată, să jure cu mâna pe biblie. ce să zic, de data asta a scăpat uşor.
spre deosebire de dvs., care, dacă aţi ajuns până aici, înseamnă că aţi citit ce-am scris eu, în loc să fi dat gata vreo povestire de cehov. care împlineşte în 2010 150 de ani, adică mai mult decât o să am eu vreodată.

un singur lucru şi gata: îmi trebuie albumu ăsta. noapte bună.