ain't it swell

ce poate să facă o luiză într-o zi de joi în care plouă şi-i frig, în care veştile bune par că n-au mai venit de două sute de ani, în care a ascultat prea mult the heart is a lonely hunter? asta poate:

s.: aş vrea numa să mă bag în pat, să plîng şi să mănînc orez cu lapte.
eu: şi eu!
s.: uf, eu o iau pe-aici. pa!
eu: pa!
după care-am alunecat şi m-am întins lată pe trecerea de pietoni de la victoriei. noroc că era verde. traista cu new yorker pe jos, mobilu pe lîngă, praf blugii esprit de la ny, praf palmele, praf geaca nouă, praf mai ales genunchiul stîng, umflat şi belit exact ca atunci cînd aveam şase ani şi-alergam prin curte pe la casa pogor. cules de pe jos, întors din drum, spirt pe răni, curăţat geaca şi blugii, blestemat planeta mercur care cică de azi e retrogradă sau nu ştiu cum, blestemat botinele care alunecă pe-asfalt şi cînd nu e ploaie, blestemat în general toate zilele de joi. şi cînd mă gîndesc că postarea asta trebuia să fie despre cît de bine a ieşit discuţia de ieri, despre cum am spus că şalul e şarpele e o cafenea mică de cartier şi am fost foarte cuminte şi civilizată (după cum se poate vedea în pozele de mai jos), despre matei cel echilibrat&înţelegător, radu cel înţelept&dreptlaţintă, assouline cel prietenos&co., despre cum am aflat că el se-ocupă de blog cam 4-5 ore pe zi şi-şi moderează singur comentariile, despre cum hotărîsem să m-apuc şi eu serios de treabă (indiferent ce-nseamnă asta), despre cum i-am promis lui assouline că o să-i citesc la cliente şi-o să scriu despre ea aici, despre cum n-am ştiu că fix azi o să scrie pe blog despre cartea pe care mi-o doresc cel mai mult de crăciun, despre dineul de după, de la ambasadă, cînd ne-am tot prefăcut că furăm argintăria, despre cum am sfîrşit pînă la urmă în green hours, unde s-au mai scris nişte pagini din istoria literaturii române sentimentale, cam pe întuneric şi-n mult fum.

aici nu mai ştiu ce prostioară oi fi spus. şi nici măcar nu începuse discuţia.

din care se vede clar cine se hlizea şi cine zîmbea discret

în rest, e minunat c-o să şchiopătez tocmai mîine, cînd trebuie să merg cu tata la o şedinţă foto père et fille, la mihai şi ion barbu, şi cînd voiam musai s-ajung la gaudeamus, la marfă reloaded şi la lansarea celei mai noi cărţi din colecţia svetlanei. acu nu vreau decît să stau în pat, să mănînc orez cu lapte şi să citesc masa pisicii. ceea ce-o să şi fac.

ah, uitam. au apărut scrierile pornografice, alea-n care l-am tradus pe boris cum am ştiut eu mai bine. şi antologia primul meu porno, care se lansează marţi, 29 noiembrie, la bastilia, noua mea librărie preferată (unde-o să pun şi muzică:). măcar o să ne fie cald la iarnă.

obraz

îmi crapă obrazul de ruşine (puţin şi de la frig). diseară, de la 18.30, la gaudeamus, stau la masă cu pierre assouline, radu şi matei, ca să vorbim despre bloguri literare, iar eu n-am mai scris pe-aici ceva cît de cît serios de luni de zile. o să fiu ca un rocker septuagenar căruia i se-aprind ochii de fericire cînd îşi aminteşte de vremurile lui de glorie (care-ar fi, în cazu meu, locu 2 la roblogfest :)). ce s-o fi întîmplat de la luiza care scria din lyon despre băieţii care-o s-o înveţe să meargă pe bicicletă pînă la luiza care scrie din bucureşti despre cum nu mai are timp să scrie, şi nici n-a învăţat să meargă pe bicicletă. the rise and fall of şalul e şarpele. sau ce-am avut şi ce-am pierdut. în orice caz, o să-i aduc cu mine la dezbatere pe linda hutcheon (şi revigoranta ei intervenţie din cadrul conferinţei "literature and the long modernity") şi pe a.o. scott (şi enervarea lui din aprilie anu trecut). şi mai vedem noi ce se-ntîmplă. inutil să repet şi-aici cît de rău îmi pare că n-o să pot merge diseară la clubul dilema veche, unde-l avem invitat pe emil brumaru (de care mi-e dor cam de cînd ne-ntîlneam la chioşcul de ziare din piaţa unirii, în zilele dintre crăciun şi revelion, şi ne discutam textele din "suplimentul de cultură").

şi pentru că mi-am luat în sfîrşit un palton de lînă de iarnă, pot s-ascult cum se cuvine coloana sonoră a lui bill ryder-jones pentru "dacă într-o noapte de iarnă un călător". un ost minunat pentru o carte şi mai şi. de ascultat integral pe site-ul the guardian: http://www.guardian.co.uk/music/musicblog/2011/nov/07/bill-ryder-jones-if-stream

ce-i frumos, şi lui steve reich îi place

şi reginei spektor. şi mie:

pentru că-n noiembrie or să se-ntîmple nişte lucruri, promit că revin. numai să-mi reinstalez windowsu şi să nu mi se mai blocheze laptopu de fiecare dată cînd deschid şaluleşarpele. oricum, cînd mi se-ntîmplă să mă mai întorc pe-aici, am senzaţia că patul a rămas prea mic, biroul e plin de caiete din gimnaziu, pereţii acoperiţi de postere cu backstreet boys. am două soluţii. ori mă fac mică la loc, ori umflu şaluleşarpele pînă ajunge cît mine.

ah, şi pentru că m-am îndeletnicit în ultima vreme cu vol I din operele lui naum, am găsit asta:

Melancholia

În Piaţa Mare (Grand Place) cîţiva inocenţi 

prindeau din zbor o pasăre moartă o mîncau

şi tot în Grand Place unul dintre noi

făcuse o descoperire ceva pietrificat

pe ea se arăta ca într-o carte cu figuri

cum unii putrezim pe plăji

cum alţii behăim prin munţi

acum stătea deoparte la o groapă

avea pămînd pe ochi     Zicea

că ar fi ora prînzului şi ce mănîncă el

"stai liniştit acolo"   îi spuneam  "poate că vine

şi-ţi aduce cartofi"

el se uita la groapă şi asculta mîhnit

cum ne ieşeau cuvintele din gura lui

cine-a văzut melancholia lui von trier (despre care-am scris doo rînduri şi-n oracolul film menu, şi care, ce-i drept, parcă nu m-a mai zguduit a doua oară la fel de mult) ştie cît de bine merg cele două melancholii. e soare-n dimineaţa asta peste strada veronica, dar nu poţi şti niciodată.

poetul danezsuedez

cu ocazia cîştigării premiului nobel de către domnul transformer (ştiu cum îl cheamă de fapt, dar mă alint), nu mi se pare nimic mai potrivit, în afară, desigur, de dezgropatul celor două volume de la polirom, decît cel mai cel mai cel mai plin de duioşie scurtmetraj de animaţie pe care-l ştiu eu:



după care oricum începe anim'est-ul. cu un lungmetraj de animaţie despre care am eu aşa o impresie că-i foarte bun. crulic se cheamă, premiera e în seara asta, de la 19.00. vocea e a lui vlad ivanov, povestea e adevărată, filmul e desenat:



şi acu mă scuzaţi, tre să scriu cît se poate de repede nişte întrebări pentru jane birkin. care vine la bucureşti pe 13 noiembrie.

şi mai bine să mă scuzaţi în general, pentru că stau pe drumuri şi nu pe blog. la un moment dat o să înceapă şi toamna şi-o să mă mai liniştesc.

baroque'n roll

7000 de semne despre sibiu, 3500 de semne despre de niro, 2000 de semne enţiclopedia, încă 140 de pagini de traducere de redactat, aproximativ 15 cărţi care stau una peste alta lîngă pat, încă o săptămînă de enescu, oracol la echinox, oracol la film menu (încă nu ştiu cînd apare), oracol de la wetpaper (cînd mai apuc), vise cu cine nu trebuie (mai mulţi cine-nu-trebuie), pregătiri de festival dilema, la alba iulia, toamnă de indieni, un kilogram de prune uscate, şi peste toate astea, ane brun care face un cover după monteverdi. e 1600, dar tot cover se cheamă.

Ane Brun 2 Meter Session - Lamento Della Ninfa Amor (Oh Love) from Ane Brun on Vimeo.

şi încă ceva. eu s-ar putea să nu vin, pentru c-o să fiu pe drum spre alba iulia, dar:

joi, 29 septembrie (10 ani de cînd a murit gellu naum):

"Ne adunăm în faţa librăriei Cărtureşti (cea de lîngă Patria), la ora 18:00. Fiecare cu o carte de Naum în mînă, şi exact la 18:00 citim (fără glas), 2 minute, un poem." 

atît.

şi "jagrat (lumina ne veghează)" din zidul de mătase al lui bobiţă, atît de limpede şi de liniştit:

nu noi ne veghem

lumina ne veghează

lumina veghează pînă şi ultimul scarabeu

de pe armura tînărului învins

la marginea cîmpiilor uscate.

spre sibiu

din categoria "reparata, mîine-i gata", sînt fericită să constat că fac parte dintr-o specie care transformă nimicurile în tragedii şi dup-aia le scutură bine pînă se fac dramolete de mărimea unei pastile de ţînţari. asta, desigur, cu condiţia să fiu îndopată cu prăjituri de prietenii mei cei mai buni, să mi se spună verde-n faţă că o să-mi treacă mai repede decît trece în mod normal la alţii, să văd o pisică gri moţăind pe-o capotă de maşină, să stau pe scenă la ateneu în timp ce orchestrele fac ravagii cu mozart şi schumann, să aud with love de la elbow în megaimage, în timp ce aleg nişte dovlecei, să scriu despre festivaluri, să fac planuri, să primesc sîmbătă noaptea un sms de la un amic londonez (scriitor septuagenar adorabil) - "I think about you whenever I hear Gershwin on the radio", să-mi fac provizii din gesturile de prietenie de care-am parte din ce în ce mai des, să constat că-mi place de crocodilul tennessee williams la fel de mult ca acum cinci ani, să vreau să merg la antipa cînd mă întorc de la sibiu, să-l aştept pe dhafer youssef de vinerea viitoare ca pe-un post-gărâna terapeutic de care aveam mare nevoie, să de-abia aştept romanul lui leo şi "matei brunul" al lui lucian, să mă gîndesc deja la cadourile pe care-o să le iau de crăciun, să descopăr că noua mea iubire, ane brun, are un cover după alfonsina y el mar, dar, mai ales, să aflu ieri că florence a scris imnul ăsta perfect pentru zilele mele de-acum:

Florence + The Machine - Shake it Out by Artur Cunha

şi gata, fug la sibiu.

se mai întîmplă

din cînd în cînd să se rupă totul

sau aşa. dar mai ales aşa.

am cîteva zile ca să cos totul la loc, cîteva zile cu "memoriile unui crocodil" şi-o biografie newyorkeză, cu murray perahia şi 27-ele lui mozart, cu brendel tatăl şi fiul, cu zacharias şi schumann, cu barenboim şi 24-ul lui mozart, cu nasul înroşindu-se mai des decît e cazul şi cu ochii mari cît cepele. pînă joi mă repar, la sibiu nu primesc oameni făcuţi din bucăţi. la sibiu, unde mi-e deja dor de-atîta lume.

(ca să nu mai spun că dosarul meu din dilema de săptămîna asta e despre moarte. şi că am strecurat în paginile lui şi-un poem de mircea ivănescu..)

o să fie bine.

dimineaţa

pentru că fiecare trezire e-o cruzime.

teaser

in your cinemas, de la 1 septembrie, şalul e şarpele se-ntoarce.

m-am gîndit că e ori, ori. ori îl închid, ori mă străduiesc şi-i mai dau o şansă.

deci o şansă.

încep cu această frază de animal criticism, găsită în nimicul de temut al lui barnes (pregătesc la dilema dosar despre moarte, aşa că de trei săptămîni mă-nvîrt numai printre doliuri, regrete şi frici şi muuuuult umor negru): "e uşor să spui că un elefant, oricît ar fi el de bun, nu face doi bani ca porc mistreţ; în acest punct ajunge mai toată critica.", zise ford madox ford. ca şi cum pe mine m-ar chema luiza vasiliu luiza. de fapt, se pare că mă cheamă veseliu, v-am povestit? nu-i nimic, vă povestesc altădată. şi mai adaug la asta geniul lui renard, din jurnal (26 septembrie 1903): "frumuseţea literaturii. pierd o vacă. scriu despre moartea ei şi mă aleg cu suficienţi bani ca să-mi cumpăr o altă vacă." am ajuns la concluzia (cu vasile leac, pe facebook) că diferenţa dintre un prozator şi-un poet e o vacă. rămîne de verificat.

aşa arată oraşul în care-am stat vara asta:

The Street Aesthetic of New York City from Christian Andersen on Vimeo.

şi aşa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/vara-new-york

şi mi-e dor de el, dar n-are importanţă, cine ştie cînd am să mai ajung acolo.

în fine, un test. dacă reuşiţi să vedeţi clipul ăsta pînă la capăt, sînteţi ok, n-aveţi probleme cu nervii, vă aşteaptă o viaţă plină de belşug, canapele şi copii africani fericiţi. dacă în schimb, după primul minut simţiţi o nevoie urgentă de-a strînge pe cineva de gît, e timpul chiar să strîngeţi pe cineva de gît. probabil că nici eu nu-s sănătoasă, din moment ce mă uit la clipul ăsta în continuu şi nu mă mai satur. pot să spun deja ina mina dika şi aproape să şi dansez.

deocamdată atît. dar urmează trei noi norvegieni preferaţi, o leapşă de la wetpaper, istorii adevărate inventate, şi invers, rubrica ştiaţi că, pui cu piersici la cuptor, nişte numere de dresură şi suficient de multă hlizeală. acuma fug, bogart e lîngă woody care e lîngă diane şi încearcă s-o vrăjească, dar încurcă ce-i spune bogart şi zice: you have the most eyes I've ever seen.

27

can I fall awake now?

alfonsina y el mar

{unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit cîntate vreodată, la doi trei patru metri de mine, în poiana de la gărîna, între două ploi}

"Y fosforescentes
Caballos marinos harán
Una ronda a tu lado"

end come too soon

finalul concertului de-aseară. înregistrarea e de la alt concert, dar n-are-a face. tot acelaşi fel de sfîrşit, tot aceeaşi inimă făcută praf deja cu "oh do you want my heart between your teeth", tot acelaşi întuneric de la jumătatea piesei, în timp ce spectatorii se-ntreabă dacă e gata sau e numai aşa, o amînare, acelaşi "the night's been blessed/with a neverending mess", aceeaşi muzică în scări (tu cobori alunecînd pe balustradă, mai ales de cînd ai căzut anu trecut cu paharele alea în mînă), oricum e prea devreme, zece jumate seara pe bleeker street, iar tipul din spate, care-a cumpărat şase bilete la concert şi ţi-a explicat că new york-ul e oraşul perfect ca să-ncepi o viaţă nouă - el e gay şi texan şi aici şi-a făcut coming out-ul -, deci tipul din spate îţi spune c-o să-ţi scrie mîine ca să-ţi ceară pozele (tu nu uiţi că a făcut couch surfing la bucureşti şi că i se pare că oraşul arată ca după bombardamente. oraşul care acum e al tău.), aceiaşi wild beasts, cu vocile lui tom şi hayden, despre care nme a scris "it’s like listening to ted hughes read poetry in the drawing room while maria callas has a breakdown in the kitchen", ceea ce e cum nu se poate mai adevărat.

am stat chiar în primu rînd, lîngă fandările balansate ale lui hayden. iar dacă poza de jos (făcută de-un fotograf foarte înalt de la pitchfork) ar fi mai mare, m-aş vedea şi eu mai bine puţin. şi andra, care-a fost cu mine.

şi mai sînt şi pozele mele, probabil ultimele făcute cu aparatu ăsta prost de care sper să scap cît mai repede.

de cînd sînt aici, de-abia de-abia am reuşit să-mi scriu textele pentru supliment, care-s trei:
taxi driver
coney island
fenomen
şi parisul visat în dilemateca
dar capul e plin de mii de alte texte.

peste o săptămînă mă-ntorc acasă.

scuze

e pentru prima data în viaţa astea a mea de aproape 28 de ani cînd mi se-ntîmplă prea multe lucruri ca să mai apuc să le şi povestesc. lucruri la care, dacă mi-ar fi spus cineva că o să mi se întîmple mie, aş fi reacţionat cu înţeleptele vorbe: fuuugi domle de-aici, nu se poate aşa ceva! ei bine, se poate. doar că o zi de ny face cît o săptămînă de bucureşti, iar asta e-o chestie la care pînă şi eu fac faţă cu greu.

în plus, anul ăsta poezia e iar la bistriţa, dar luiza e la new york. ceea ce mă-ntristează nici nu pot să vă explic cît de mult. dar avînd în vedere că volumul de poeme al lui marin e singura carte pe care-am luat-o cu mine aici, pot să zic că poezia e la bistriţa e la new york. şi plec puţin pînă-n east village, să văd dacă rochia aia roşie care mi se pare pur şi simplu perfectă e în sfîrşit la reduceri.

de la prosecco-ul şi vinul alb băute ceva mai devreme, am avut impresia că împlinesc anu ăsta 28 de ani. fals! împlinesc 27. ce fericire.

mr. falk, you shouldn't have..

obit.
şi eu, care mă uitam printr-a treia la colombo, cu străbunica, şi-mi era apoi frică să umblu prin casă pe întuneric.

şi a woman under the influence, printre cele mai furtunoase şi pline de iubire filme pe care le-am văzut vreodată.

{e bine la ny. vom reveni cu amănunte cînd vom avea timp (şi vom renunţa, sperăm, la pluralul de majestate.)}

free's

piesa asta pentru că:
îmi place să fluier, şi afară şi-n casă, şi fals şi corect
am o slăbiciune pentru ritmurile care par de bossa nova dar nu-s
vocea caldă şi liniştită a lui bill e bună pentru duminicile în care ţii geamurile larg deschise peste tot cartierul
sîmbătă am adormit cuminte pe la 5 dimineaţa pe-o banchetă din balcon, după înc-o petrecere de noapte albă, în timp ce-n ceainic clocotea ceaiul de ghimbir pentru ultimii întîrziaţi iar tramvaiele se-auzeau din ce în ce mai clar pe bulevard (sau invers)
mi-am dat seama că cea mai frecventă întrebare pe care mi-o pun oamenii de cînd mă ştiu e "de ce rîzi?". o să-mi fac o eşarfă pe care-o s-o port mereu şi-o să scriu "nu mă-ntrebaţi de ce rîd. e evident."
mi-e deja dor de ana, care-a plecat spre tiff şi pe care am s-o văd de-abia după ce mă-ntorc
sîmbătă seară, după concertul suede, ne-a prins pe toţi o ploaie dintr-aia de zici că stă cineva fix deasupra ta şi-ţi toarnă fluvii în cap. în trei minute, ploaia ajunsese, scuzaţi pardon, în chiloţi, în cinci ajunsese în pantofi. eram nişte bălţi cu picioare, blocate la ieşirea din arenele romane, pentru că unii se opriseră sub streşini şi nu mai voiau să înainteze. nu cred că am mai umblat aşa pe stradă dintr-a noua, cînd ne-am aruncat în piscină cu tot cu haine la festivalu de teatru de la timişoara. oricum, noroc cu ploaia asta, altfel aş fi uitat c-am fost vreodată la concert suede.
mi-a trecut durerea de gît cu miere cu scorţişoară de pe everest (din fraza asta reiese că am gîtu de miere şi scorţişoară, ceea ce nu-i rău deloc)
citesc geamantanul lui dovlatov (după ce-am rugat: "auzi, nu-mi împrumuţi şi mie contrabasul lui dovlatov?"; adevărul e că nu văd nici o diferenţă între un geamantan şi un contrabas), care-i despre ce-a luat cu el dovlatov cînd a plecat (de tot) la new york, pe strada 108 (pe care e musai s-o găsesc pe hartă şi s-o văd cu ochii mei)
mai am cinci zile şi plec. şi cred că m-am împăcat în sfîrşit cu pascaliana frază "le coeur a ses raisons que la raison ne connaît point", care face uşurătatea fiinţei muuult, dar muuuuuuuuult, mai suportabilă. (în ciuda preţiozităţii aparente din aceste rînduri, vă asigur că sînt teafără şi nevătămată.)
insouciance e-un cuvînt din ce în ce mai preferat.

definiţia mea

nimic nu se termină aşa de uşor cum ar trebui să se termine, ba mai rău, se-amestecă începuturile cu sfîrşiturile în asemenea hal, încît desfăşurarea acţiunii seamănă cu mintea boţită a domnişoarelor din avignon, iar capul vîjîe ca după o noapte albă mortală (ca aia de sîmbătă spre duminică, cînd am mers pe eminescu pe la 7 dimineaţa ţinîndu-ne de mînă nici noi nu mai ştim cu cine. unii cu alţii, în orice caz. dar nu pot spune mai multe, whatever happens at bop's stays at bop's). am probabil o dependenţă faţă de treburi care merită povestite, faţă de oameni buni de îmbrăţişat de cîteva ori pe minut, faţă de nemaipomenitul care se ţine de mine ca rîia pe care-am luat-o într-a unşpea de la a. şi g., care-o luaseră şi ele de la pisica saxofonistului de la nyon, unde se duseseră la nu ştiu ce festival de jazz. după primăvara asta mi-am pierdut şi orice urmă de modestie (sigur e de la ploi), încît nu mi-e absolut deloc ruşine să spun că cette ptite phrase, găsită azi noapte într-o povestire scurtă de giono (le noyau d'abricot se cheamă), e despre mine, e definiţia mea aşa cum n-am mai găsit-o de mult:

"elle était friande de complications merveilleuses."

după care-ar mai fi şi asta:



şi-ar mai fi şi altele, da le lăsăm pe-altădat.

p.s. ţineţi-mi pumnii mîine dimineaţă, să nu mă-mpiedic la ambasadă, să nu chicotesc aiurea, să nu fac vreo stîngăcie de neiertat şi să primesc, în cele din urmă, viza. ca să-i scriu dup-aia lui woody şi să-i spun că vin.

p.s.2 pe la mijlocul verii mi se-ntoarce modestia la loc. dar mai e pînă atunci.

filme

numai în filme am trăit în ultima lună. mergeam pe stradă şi pac, mi se-ntîmpla un film, eram la o lansare şi pac, alt film, scriam o scrisoare (de cinci pagini!, pe foi albastre) şi pac, încă un film, zîmbeam şi eu la un concert şi pac, pica un film. nu le-am numărat, dar cred c-au atins suta. şi mai toate păreau să fie făcute de woody, uneori şi de pedro, dar mai rar. în orice caz, mi-a fost aşa de pomină, încît n-am mai reuşit să scriu un rînd pe-aici. zac kilograme de lucruri nespuse prin apartamentul ăsta de la etajul zece în care acum o săptămînă am lăsat ca o toantă să intre nişte indivizi de la "deratizare" care mi-au pufăit prin casă cu o "substanţă" (apă chioară) şi mi-au cerut la final 260 de lei. le-am dat 20 şi-au plecat. după care mi-am dat seama ce s-ar fi putut întîmpla dacă n-aş fi aşa de norocoasă, şi-am avut scurte şi intense atacuri de panică pe la 5 dimineaţa, confundînd zgomotele frigiderului cu zgomotul cuiva care umblă cu cheia-n uşă. dar mi-a trecut. ceea ce e bine, avînd în vedere că eu n-am niciodată atacuri de panică.
tot într-un film eram şi cînd am aflat că plec la new york. acuşi. şi deşi chestia asta mi se pare în continuare neverosimilă, ştiu care-o să fie primul meu concert acolo (medeski, martin and wood în central park), primul film (one lucky elephant, cum altfel), prima carte (mi-e puţin ruşine să vă mărturisesc că e autobiografia lui steven tyler, da asta e, nu poţi să-ţi renegi idolii de la 12 ani), de-abia aştept orele nesfîrşite din avion şi oraşul ăla pe care visam să-l văd de-atîta vreme.
probabil că-nţelegeţi acu de ce-am fost (şi tot sînt) zilele astea cam aşa:

găină de primăvară

despre primul meu job şi, mai ales, despre cum am ajuns perla de la rossini după ce-a fost cît pe ce să dau foc restaurantului: http://totb.ro/2011/04/primul-meu-job-luiza-vasiliu-gaina-de-primavara/ (sînt doar nişte fragmente, totalu apare în curînd la editura art, în volumul coordonat de florin dumitrescu)

şi pentru că anul primului meu job a fost şi anul în care am făcut două zile pe drum numai ca să-l văd pe dylan în erfurt (orăşelul medieval sinistru-celebru pentru masacrul din 2002), iar dylan, după ce că avea o voce fără nici o legătură cu ce ştiam eu pe albume, nici măcar n-a spus: aş dori să-i mulţumesc în mod special luizei, care-a mers săraca de ea două zile cu rucsacu în spate în trenuri dubioase numai ca să mă vadă pe mine, de fapt, nici măcar n-a spus bună seara şi la revedere, ceea ce m-a scos din sărite cu totu şi cu totu. dar ceea ce nu m-a făcut să-l iubesc mai puţin:



(asta e una dintre puţinele piese ale lui dylan care se pot asculta pe net, din cauza măgarilor de la sony care-au blocat all content. bine că am eu integrala piratată de bulgari.)

mai am trei chestii.
1. mi-am luat ieri o radieră nouă (albă, mică, faber castell, şterge impecabil) şi o rochie nouă (e de vară, da nu mai am răbdare, aşa c-am s-o port mîine. poa să şi plouă.) şi după ce-am ajuns acasă, n-am reuşit să mă decid dacă mă bucur mai mult pentru radieră sau pentru rochie.
2. citesc o carte de non fiction despre dansatoarele de bar din bombay. titlul primului capitol: "challenge me. any man, any time." dacă se traduce şi la noi, dau de ştire.
3. s-a anunţat line up-ul pentru green jazz fest. pe lîngă nişte nume mari mari, mai sînt şi polar bear, de care-am stat nedezlipită o bună parte a anului trecut:

moi aussi j'ai une fée chez moi

duminică mă mut şi lucrurile or să se schimbe puţintel. mai întîi, or să se liniştească, dup-aia or să se-aşeze prin rafturile şi sertarele de la etajul zece cum le zic eu, nu cum vor ele, dup-aia or să se trezească la 8 şi n-or să mai piardă vremea, dup-aia or să danseze prin casă, dup-aia e mult de citit şi de scris şi de tradus şi de corectat, şi luna mai, chiar dacă n-are nici un "z" în ea, e o lună bună, trebuie făcute pregătirile pentru tiff, matache e la 10 minute, k. şi a. la 2, redacţia la 5, n-am idee ce anotimp a fost pînă acum, dar de-abia de la 1 mai începe anotimpul care trebuie.
ştiu c-o să fie bine (în ultima vreme am avut nişte dubii) şi-ncep să ştiu şi cum o să fie bine.

urmează un clip cu copii, de care eu nu prea am obiceiul să pun pe-aici, dar piesa asta a zînei zaz merită o abatere de la regulă (de-aseară am ascultat-o de-atîtea ori încît acu pot s-o cînt şi cu fereastra deschisă):


şi pentru că zice "c'était un matin, ça sentait le café", mai spun că am cîştigat un pachet de cafea de la iren şi papa jacques şi că, imediat cum beau prima cană (în casă nouă, se-nţelege), scriu o recenzie.

a, v-am zis că vine amy winehouse la bucureşti să cînte de ziua mea? eu crecă a vrut să-mi facă o surpriză şi n-a ştiu cum.
încă ceva şi plec. dosarul din dilema despre nume, de care-s destul de mulţumită.

nu pot să m-abţin, mai tre să pun şi "oh annie", despre care musicninja zic aşa:

"A stark piano and violin-based ode, inspired by Woody Allen’s seminal film ‘Annie Hall’, ‘Oh Annie’ has lovelorn charm and sadness written all over it."

Oh Annie by The Morning Benders

s-aveţi o zi.

alte cuvinte n-am

http://commonplacesandelephants.blogspot.com/2009/06/leo-et-moi.html

ete

de cîteva ori pe an, organele mele interne care se ocupă de bucurie se-nchid, din raţiuni de maximă securitate, ca termocentralele electrice după marile cutremure. şi-atunci, de vineri seara pînă duminică seară, ajung iar la zi cu house, grey's anatomy şi californication, locuiesc în pat şi aştept să-mi treacă. pînă acum, mi-a trecut de fiecare dată, asta pentru că-s înţelegătoare cu termocentralele şi ştiu că prea multă bucurie e toxică şi trebuie oprită din cînd în cînd, înainte să producă dezastre.
e duminică seară, deci mi-a trecut. poate şi pentru că am citit şi recitit minunatul exerciţiu de admiraţie al lui radu (http://revistacultura.ro/blog/2011/03/mircea-ivanescu-implineste-astazi-80-de-ani-un-exercitiu-de-admiratie-semnat-de-radu-vancu/). şi mi-am adus aminte că, pe vremea cînd scriam şi eu poezie şi luam premii la galaţi şi la suceava şi la ploieşti (eram într-a zecea), aveam un personaj pe care-l chema ete şi care era, cum altfel, prescurtarea lui mopete.



(p.s. nu pot pentru ca să vă explic cam cît de frumos a fost la lectura de joi, cum s-a zguduit sala de rîs la gherguţ şi la leac, cum a tăcut făcută praf la radu, cum a strigat "hai dan, mai citeşte", pentru că dan coman se alinta şi nu voia să citească decît un poem. n-am văzut exact ce s-a întîmplat cît a citit val chimic, pentru că stăteam mai în spate, dar am auzit c-a fost vorba de o sticlă de cola care-a ţîşnit şi de-un balzac care-a căzut singur din bibliotecă.)

(miercuri la bcu, andrei ujică - "de la document la ficţiune şi înapoi". de mers neapărat.)

enumerare

pentru că numai în piesele lor bat inimi:

The National - "Think You Can Wait" by AwkwardSound

{a apărut ieri pe net, e compusă special pentru coloana sonoră a filmului win win, cu paul giamatti în rolul principal. şi cum regizior e todd mccarthy, care-a mai făcut preaemoţionantul the visitor (din cauza căruia mi-am cumpărat eu tobă africană), mă aştept doar la ce-i mai bine}

{n-am mai dat pe-aici pentru că 1. dacă am ceva de zis, pun repede pe facebook; 2. se-ntîmplă să se-nghesuie zilele astea lucruri de toate felurile - tradus poeme erotice marca b. vian, scris text pentru "primul job" de la art, scris povestire fără filtru care se cheamă "istoria frumuseţii", scris toate rubricile posibile şi imposibile, primit veşti de la andrei g. despre primul meu juriu, scufundat de tot în ultimu album elbow care-i exact ca mine, ieşit la suprafaţă pentru brazzaville şi piesa asta de la the national, pregătit psihic pentru biutiful (in your cinemas începînd cu 25 martie), terminat un thriller politic, citit primele 50 de pg din romanul dianei adamek, plăcut mult, schimbat repede pe life a lui richards din raţiuni de serviciu, gîndit dosar nou la dilema, cu mama la ikea, cu mama la caligula, cu mama în parc, mers la poştă ca să trimit plicuri, uitat portofel acasă, văzut liviu ioan stoiciu şi-un tip de la divertis pe stradă, mers înc-o dată la poştă, coadă de 20 de persoane, mers să iau un cadou, întors cu o fustă pentru mine, vorbit la telefon 2 ore cînd n-am chef să scriu, mers la ateneu, aproape adormit la beethoven, aşteptat noaptea poeţilor de la institutul francez - pe 24 martie, de la 21.00, cu: dan coman, radu vancu, sorin gherguţ, vasile leac, val chimic şi iulia militaru, aşteptat recitalul de pian grec de la tnb, visat un critic literar pe care-l dispreţuiesc profund şi-acuma îl detest de-a dreptul pentru că a îndrăznit să se bage şi-n vis, descoperit că enumerările îmi plac la fel de mult ca litera z, şi gata, crec-am terminat deocamdată}

p.s. aţi văzut aurora? dacă nu, vedeţi-o repede.

martie

am început luna cu un drum la bistriţa, unde am rîs în continuu (ana a zis că rîsul ăsta ajunge pentru tot anul) şi mi-am făcut plinul de cealaltă ana, marin, dan şi john. deşi oamenii la care ţin nu-mi sînt niciodată de-ajuns, aş vrea să se umfle ca nişte baloane cu aer cald şi să-şi lipească pereţii lor de cauciuc subţire de pereţii mansardei mele şi să ne strigăm tot felul de vorbe frumoase de la un balcon la altul.
cît eram acolo, am aflat că avishai cohen vine anul ăsta la gărâna. iar, cînd m-am întors, elbow îşi lansaseră în sfîrşit albumul. joi e concert la green cu martin reiter trio, la pro e rango, desenul animat în care johnny depp e un cameleon western

(roger ebert: "Rango" is some kind of a miracle: An animated comedy for smart moviegoers, wonderfully made, great to look at, wickedly satirical, and (gasp!) filmed in glorious 2-D. Its brilliant colors and startling characters spring from the screen and remind us how very, very tired we are of simpleminded little characters bouncing around dimly in 3-D.),

peste o lună e NexT-ul, puţin înainte e primăvara poeţilor la institutul francez (despre care pot spune doar c-o să fie de pomină), de mîine se încălzeşte şi cred c-am să renunţ în sfîrşit la paltonul albastru care-i plin de scame de la atîta purtat, în două săptămîni termin traducerea lui vian, tot cam atunci ar trebui să apară şi romanul la care-am scris eu postfaţa şi care, deşi are peste 400 de pg, mi-a plăcut mult mult. pînă atunci, eu zic s-o luăm uşurel, e timp pentru toate şi soare şi mai şi:



la care adaug o frază din balthazar al lui lawrence durrell, care se potriveşte cu tot:

"Adevărul, îmi spuse odată Balthazar suflîndu-şi nasul într-o şosetă veche de tenis, adevărul este ceea ce se contrazice cel mai tare, în timp."

cum ar veni, uniţi în cuget şi-n şosete.

şi poate vreţi să ştiţi că:

"National Geographic Channel and a team of scientists, engineers, and two world-class balloon pilots successfully launched a 16' X 16' house 18' tall with 300 8' colored weather balloons from a private airfield east of Los Angeles, and set a new world record for the largest balloon cluster flight ever attempted. The entire experimental aircraft was more than 10 stories high, reached an altitude of over 10,000 feet, and flew for approximately one hour.

The filming of the event, from a private airstrip, will be part of a new National Geographic Channel series called How Hard Can it Be?, which will premiere in fall 2011."

arată aşa şi vreau să mă mut în ea:

{restul fotografiilor: aici}

my cup of tea

dacă aş fi pe fugă (cum sînt acum), v-aş pune să ascultaţi "start it up" şi-aş spune "aşa a fost la sighişoara, pricepeţi dvs ce şi cum".

Morblus - Start It Up by salulesarpele (am observat azi că mi se schimbă mersul cînd ascult piesa asta pe stradă :D )

dacă aş fi pe fugă (cum sînt acum), dar aş mai trage puţin de timp, aş scrie că mă apuc sigur de cîntat la muzicuţă. la pian nu s-a putut, o să se poată la muzicuţă. principalul motiv se numeşte steven de bruyn şi mi-a dat add pe facebook tocmai după ce anunţasem că e the new man of my dreams. mă rog, el a dat add pentru că e simpatic, iar eu tot o groupie am rămas. oricum, cu cît îmi place mai mult de cineva, cu atît sînt mai imbecilă, aşa că dialogul cu steven după concert a fost ceva de genul: eu - that was the most innovative blues playing I've ever heard.. tot eu - in fact, it wasn't blues at all.. tot eu - anyway, you were fantastic etc.
el e steve:




în rest, am dansat mult pe scaun, pînă n-am mai rezistat, am ieşit val vîrtej şi-am dansat lîngă soba de teracotă din sala mihai eminescu (sala de concerte a sighişoarei). să scriu despre ce-am văzut şi ce-am auzit trei zile (pînă spre dimineaţă, c-am mers şi la jam session-urile din cramă) e ca şi cum v-aş povesti despre verişorii mei îndepărtaţi din italia, despre mătuşile şi unchii din new orleans. am vorbit cu toţi, ne-am pozat, am schimbat mailuri, am mîncat în aceleaşi restaurante, am rîs şi-a fost bine.

el e roberto morbioli. e din verona, are pantofi argintii, o nevastă, trei băieţi şi o trupă de blues (morblus-ul de mai sus). vorba lui, he's "such a solid groove". vorba anei, parcă e dintr-un western şi şi-a lăsat calul la intrare. chitarist excepţional, showman şi mai şi. avem amîndoi o poză în care eu îs sfioasă, iar el zîmbeşte ştrengăreşte. e pe locul II după steven. (observaţi, vă rog, cum îmi umblă ochii după bluesmeni. o fi de la strabism.)

aici e roberto cu diane blue (care cîntă la muzicuţă şi dă din şolduri pe modelul "shake your hips like battleships") şi cu lenny bradford (care e cel mai zen basist din lume)

roberto şi diane cîntă aşa:



ea e davina. punk blues de new orleans. cîntă la pian fără să se uite la clape, ea are altă treabă, face cu ochiul către public, îşi ridică părul (i se vede un tatuaj de pe ceafă), se-apleacă (i se vede un gramofon pe mînă), stă picior peste picior (i se văd pantofii), are-o voce care-o lasă pe amy muuult în urmă. davina e un flirt continuu.

pantofii, după cum spuneam.

şi poza asta îmi place mult. toată lumea era cu ochii la ea.



aici sîntem în cramă. murali coryell, care cîntă un blues cam manelo, dar care-i băiat bun (şi băiatul lui larry coryell, şi pe care hendrix l-a ţinut în braţe cînd avea 3 luni, iar miles davis i-a făcut cadou 100 de dolar cînd a împlinit 10 ani). cînd a auzit cum mă cheamă, a spus: oh, louise, I'm gonna play a song for you tonight, you know, "louise" by johnny lee hooker, iar eu am spus: yeah, I know it, but I prefer big bill broonzy's song. adică ăsta:



deci mi-au cîntat, el, roberto, larry, bateristul de la crossroads (şi de la survolaj). a durat vreo 10 minute pe care le-am zîmbit în întregime, de la un capăt pînă la celălalt.

ladies and gents, mr. vali răcilă. nu e din delta mississippi-ului, e din sighişoara.

aici ajungem de fapt la ultima seară şi la belgieni, care-au fost, indiscutabil, cei mai tari. ce-au cîntat, nici eu nu ştiu prea bine. o fi contemporary blues, o fi blues cu prog cu funky... în orice caz, am cd cu semnături şi desene, am şi poze, şi mi-e dor de ei.



aşa s-a terminat, cu murali, diane, roberto, larry şi liviu pop la tobe, care liviu pop aduce cam jumate din invitaţii festivalului, pentru că locuieşte în america şi cîntă mereu cu ei.

ei, toate astea, plus prima seară (despre care nici n-am mai apucat să scriu), plus un film văzut într-o sală de cinema goală (8 lei biletul, cu băutură inclusă şi stat întinşi pe canapea), plus cercei cu marilyn la 3 lei (pe unul l-am pierdut deja), plus ninsoare egal "e clar că mai merg şi la anul".

am fugit.

socks'n roses

după cum mă ştiţi, plec iar. de data asta, la festivalul de blues de la sighişoara, unde-am fost şi anu trecut şi-mi place.
mă doare sufletul să vă las singuri, aşa că am adunat nişte şosete şi nişte trandafiri ca să vă ţină de urît.

mai întîi şosetele. sînt ale lui keith richards şi din cauză că life are peste 500 de pagini, o să tot daţi de ea pe-aici. keith tocmai rămăsese repetent pentru că mergea la cor şi nu mai ajungea la ore. şi-ncepe el s-o facă pe rebelul:

"you cut some rebel style. in the high street, there was leonards, where they sold very cheap jeans, just as jeans were becoming jeans. and they would sell fluorescent socks around '56-'57 - rock'n'roll socks that glow in the dark so she always knows where I am, with black musical notes on them, pink and green. used to have a pair of each. more daring still, I'd have pink on one foot and green on the other. that was really, like, wow."

(keith richards, life, p. 54)

inutil de menţionat că cine-mi face rost de asemenea şosete primeşte recunoştinţa mea eternă, plus încă ceva pe lîngă.

şi acu trandafirii, ambii britanici, ca şi şosetele lui keith. mie-mi plac mai mult lalelele, da piese cu lalele încă n-avem anu ăsta.

trandafiru număru unu:



trandafiru număru doi:



şi-am plecat.
aaa, vedeţi că dilema de mîine e cu marilyn :)

şi rîs

e dimineaţă, e luni, e ultima săptămînă din februarie.
atîta-mi trebuie:
(şi, dacă se poate, rîsul să fie "legs-in-the-air laughter", cum am citit eu azi noapte în cartea lui keith)



nebuna asta de hiromi vine pe 22 iulie la gărâna. acuma chiar jur că mă duc.

cîţi urşi aţi ascuns

am văzut trei filme şi-o bucăţică de berlin, am început cu engleză defensivă şi-am sfîrşit trăgîndu-mă de şireturi, în germană, cu tipul de la security check (da, trebuie neapărat să facem un club al oamenilor care au nevoie de somn. a, la berlinală? şi, cîţi urşi aţi ascuns în poşetă?), am îngheţat, mai ales marţi, căci era "un cancer de frig", cum a zis ieri botezatu la emisiunea cu fete de pe antena 1, am citit mai multă quality press decît poate să ducă cineva în trei zile (newsweek despre egipt, focus despre germani şi sex, wall street journal despre zoo şi haute couture, frankfurter allgemeine cu un axolotl pe prima pagină!!!:


), băut cafea, plimbat şi rîs cu zum, plus alte cîteva lucruri de care va fi vorba mai jos:


luni seară. de-abia ajunsesem, aveam bilet la premiera de la les femmes du sixième étage, chiar la berlinale palast. lume multă, din cînd în cînd se auzeau ţipete (de genul: "aaaabradpitt"), iar pe jos străluceau huse de aparate foto pierdute.
comediuţă mediocră spre medie, cu un fabrice luchini extrem de îmbătrînt şi o carmen maura aşa şi-aşa (care carmen avea în seara aia un sacou orbitor din petice cu sclipici). s-a rîs şi s-a aplaudat în draci. spre final, era trecut de miezul nopţii şi filmul nu se mai termina, am aţipit nevinovat cu capul pe scaunul de-alături.

m-am cam înmuiat cînd am mers pe ditamai covorul roşu, n-are rost să mă dau mare şi să zic că nu. deşi nu era pentru mine, era pentru carmen maura şi regizorul ăla cu nume inpronunţabil. impronumţabil.

marţi dimineaţă. eu trezită bine după trei cafele şi freida pinto îngheţată pe-un zid.

aşa arătau cozile la bilete (şi durau ore întregi).


aici eram eu cu zum şi ne plimbam pe unter den linden. cu toate astea, nu ne vedeţi pe noi, ci pe wim şi donata wenders. a fost aşa: eu îi povesteam lui zum de interviul de anul trecut şi cum apăsasem pe play în loc de rec şi se auzise proba mea de microfon etc.etc., cînd deodată wim şi donata au apărut în faţa noastră (tocmai ieşiseră dintr-un hotel). de unde am tras concluzia că eu cu puterea minţii mele pot să fac multe. ceea ce se va adeveri mai tîrziu, cît şi în filmul mirandei july.

aici chiar sînt eu cu zum, în prima sală din muzeul cinemaului :)

woody către ingmar. ingmar cu aripi.

tot din muzeul cinemaului, nici măcar nu ştiu din ce film.

epilatul glamour, marca marlene d.

asta e deja în a treia zi, la the turin horse a lui bela tarr. trailerul arată aşa:



e un fel de aşteptîndu-l pe godot cu un cal, o fiică şi un tată, puţine vorbe, un vînt groaznic şi o apocalipsă care se apropie. încă nu-s foarte sigură cît de mult mi-a plăcut.

eiii, aici e-aici. zum îmi spusese că arcade fire or să aibă conferinţă de presă la ambasada canadei, în ziua cu premiera de la scenes from the suburbs, scurtmetrajul făcut împreună cu spike jonze. nu prea aveam şanse să intru. nici n-aveam acreditare de berlinală, nici nu eram pe vreo listă. cu toate astea, în nişte împrejurări dintre cele mai norocoase, am fost luată de aripă de-o fată, maria, care avea şi acreditare bună, şi loc pe listă, i-am zîmbit doamnei de la intrare, şi gata, eram în sală.
mai întîi mi s-au tăiat picioarele. dup-aia am constatat că şi la ei întrebările sînt la fel de cretine ca la noi (de ex., "ce credeţi despre fenomenul lady gaga şi despre cum i-a furat ea piesele madonnei?"). dup-aia m-am relaxat. régine, win şi will erau teribil de prietenoşi, făceau poante la care rîdeam cu gura pîna la urechi, nu luau peste picior ziariştii idioţi, vorbeau cu răbdare despre prietenia cu spike, grammy-uri, copilăria in the suburbs, puştii care au jucat în film, jet lag, arta pierdută a videoclipurilor etc.

la final, fotografii s-au îmbulzit pentru poze, m-am băgat şi eu printre ei, cu panasonicul meu minuscul, strngînd în braţe o carte şi un pix

cartea era life a lui keith richards (pe care-am făcut-o cadou de două ori, dar n-o aveam, aşa că zum s-a gîndit să repare nedreptatea şi mi-a dăruit-o cu cîteva ore înainte de conferinţă). şedinţa foto se terminase, régine ieşise deja, win şi will erau încă pe podium. cu cartea în braţe şi-o privire de căprioară amorezată, le-am zis: I know this is very unprofessional, but I can't help it, I'm a big fan. au rîs amîndoi, win a luat cartea şi-a zis: wow, we're gonna sing on keith richards, how cool, eu începusem deja să mă ridic de la sol şi, de la înălţimea nasului meu, i-am zis lui will please come to romania, iar el: soon. it's on our list. şi nu-s ei genul care să spună tîmpenii numai ca să scape de fani. deci or să vină :)
life a devenit în mod oficial cea mai preţioasă carte din biblioteca mea. mă gîndesc s-o înrămez.

ăsta e finalul, doamnelor şi domnilor, pe undeva pe deasupra münchenului.

varianta oficială a poveştii va fi în dilema de peste două săptămîni, iar the future al mirandei july (pe care l-am văzut, literalmente, bouche bée şi cu inima cît un purice) într-una dintre rubrici.

p.s. aş vrea ca zum să ştie că mi-e dor de ea, iar alexandru să fie încredinţat că s-a plimbat şi el cu noi pe unter den linden şi c-a băut chiar o cafea măricică la starbucks :)

die luiza uber berlin

cîteva ore de zbor, cu escală la zurich. să-mi cumpăr vreun uncut de la chioşcul de ziare, ca să am ce citi de la zurich la berlin. nu că n-aş avea două orice-uri în poşetă. (poşetă e un fel de-a spune, e ditamai gentoiul cu fundă şi lana turner pop).

n-am umlauturi acuma, că mă grăbesc. poate apar pînă la berlin.
şi deci mă grăbesc, vreau numai să vă arată cum o să ne plimbăm eu şi cu zum prin oraş :)



alivoar.

orice e perfect

orice se lansează mîine, ca să nu ziceţi că nu v-am spus:

şi apropo de asta, joia viitoare, de la 19.00, la cercul poeţilor apăruţi de la instit fr e invitat mircea cărtărescu :)
şi tot joia viitoare, de la 22.00, în silver church, byron îşi lansează albumul nou. care se cheamă aşa:



şi acum, aş vrea să v-o prezint pe tiţa pop, din zalău (din "un om din est" a lui groşan).

amicul nelu îi scrie amicului iuliu despre aventurile lui amoroase prin oraşele patriei:

"Şi-acum fii atent, dragă Iuliu: recunoşti pasajul? Îl copiez, cu mici hiatusuri, pentru tine: "Închipuiţi-vă un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite, berniniene, cu masca gigantică, efeminată şi suavă, cu ochi fără scîntei, indiferenţi şi enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr-o marmură moale. Genunchii săi uriaşi, ca acela al lui Moise din San Pietro in vincoli, pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa; laba tare a piciorului ca aceea antică de pe una din uliţele Romei spărgea încălţămintea, cărnurile sale suceau veşmintele (...) şiaveai impresia că punînd urechea pe toracele său monstruos spre a-i asculta bătăile inimii, ai fi auzit un motor imens, o oră de apă." Ei? Sigur că ţi-ai dat seama: e portretul tandru-ironic pe care i-l face G. Călinescu în Istoria literaturii române celui mai redutabil adversar al său: Eugen Lovinescu. Schimbă aici ce e de schimbat şi-o vei avea în faţa ochilor pe Tiţa: mentorul Sburătorului reîntrupat în laboranta unei cofetării din Zalău.
Dar surprizele nu se opreau aici. Simţeam asta după cum colcăia de un rîs tăcut prietenul Viorel. "Uite, Tiţa, a zis el - cînd giganta s-a oprit la masa noastră - îţi prezint pe domnul ziarist şi critic literar Nelu Cucerzan, din Bucureşti." M-am ridicat: nici eu nu sînt un tip scund, însă Tiţa mă depăşea cu vreo trei degete. Mi-a întins mîna. Am luat-o - marmoră moale, într-adevăr -, am dat să i-o sărut, cînd ea s-a prezentat: "Tit-Livia Porolissa Pop". Am rămas o clipă aşa povîrnit, crezînd că-şi bate joc de mine. Dar nu: chiar aşa o chema: Tit-Livia Porlissa Pop."Tatăl Tiţei e un mare latinist, m-a lămurit, cu veşnicile lui luminiţe în ochi, Viorel. A botezat-o aşa ca să nu-i poată fi maghiarizat numele. Dar noi îi spunem Tiţa, că-i mai uşor de pronunţat. Tiţa dragă - a continuat el - ai ceva poezii la tine? " Avea. "Şi unde sînt?" "În poşetă." "Păi ce mai stai? - a zis Viorel, de data asta serios. Adă-le să le vadă domnul redactor." Tiţa a şovăit un moment: "Nu ştiu dacă se-nţelege. Sînt scrise de mînă..." "Se-nţelege, se-nţelege, a zis Viorel. La cîte manuscrise a citit domnul redactor Nelu!..."

(p.196-197)

puţintel mai tîrziu, domnul redactor nelu va citi poemele tiţei, găsind un vers "de o stupiditate genială: "în tot judeţul nostru, slănina e regină!". şi aşa mai departe.

şi dacă vreţi să treceţi dincolo de hlizeală, citiţi impresiile de lectură ale dlui soviany:
http://octaviansoviany.wordpress.com/2011/02/08/cateva-impresii-despre-un-om-din-est/

plec

după ce tocmai am țipat și-am țopăit prin redacție (noroc că nu era prea multă lume), m-am liniștit puțin și pot să spun și-aici că săptămîna viitoare

plec la berlinală!

(courtesy of icr)
acu nu-s în stare de prea multe, doar de asta:

ce zi

mai întîi am descoperit, de dimineaţă, că eşarfa nouă (cu flori) merge foarte bine cu cămaşa nouă (cu flori) şi că plus cu plus nu dă ceva excesiv de greţos. a fost un început de zi bun.

dup-aia am ascultat la cafea cea mai nouă piesă de la the dodos, care, ştiu, îmi plac numai mie din tot universul. dar chiar dacă mark lanegan ar vrea probabil să le tragă un pumn în nas dacă i-ar vedea aşezîndu-se lîngă el la masă, mie tot îmi plac. sînt my guilty pleasure de la primul album, aşa de guilty şi aşa de pleasure, încît la un moment dat m-am speriat cît îi ascultasem şi i-am şters de pe last.fm, ca să nu mă fac de rîs.

dup-aia am văzut cum au cîntat aseară the national la letterman. cu tot cu richard de la arcade fire.



dup-aia am mîncat o grămadă de portocale.

dup-aia am vorbit la telefon cu o doamnă căreia i-am luat interviu acum cîteva săptămîni şi care mi-a zis aşa, dintr-o dată: "tu eşti adorabila mea, şi gata". ce să mai spui?

dup-aia am auzit la fip (radioul pe care îl ascult la redacţie şi fără care nu se poate munci sub nici o formă în biroul nostru) sweet black angel şi mi-am dat seama că uitasem de exile on main street, aşa că l-am pus pe repeat toată după-masa (pe grooveshark. ceea ce vă recomand călduros.)



{între timp mai şi munceam, să nu se creadă nu ştiu ce.}

dup-aia roger ebert a pus pe facebook un link de la un interviu cu jack n., despre care-a zis că e cel mai bun interviu cu el din ultimii ani. vă las să spuneţi singuri dacă da sau dacă nu: http://www.dailymail.co.uk/home/moslive/article-1350653/Jack-Nicholson-I-used-feel-irresistible-women-Not-more.html#ixzz1Ckjqi9Hl

dup-aia am mers la lansarea dlui soviany.
dovada (bocancii din planul secund sînt ai biancăi cernat. şosetele din prim plan chiar ale autorului.). scuze c-arată aşa, n-aveam aparatul foto la mine:

nora iuga a citit o scrisoare minunată către kostas, personajul pe care i l-a dăruit dlui soviany. din fericire, un cristian a înregistrat scrisoarea încă de ieri, aşa că luaţi şi ascultaţi ce se spune aici despre învieri, limburi şi cutreierătorii de lumi. e prea frumos.

dup-aia am fugit la teatrul de operetă, ca să văd boxe boxe al lui mourad merzouki. dans cu box cu hip hop cu glass cu chaplin. perfect.

(apropo de perfect, byron lansează pe 17 februarie album de coveruri după piese româneşti. albumul se cheamă perfect, iar piesa am auzit-o aseară. e bună, cam ca it's a perfect day I'm glad I spend it with you etc.)

dup-aia am descoperit pe lipscani un bar/restaurant unde dădeau mr bean pe un ecran mare, iar coloană sonoră era aerosmith. şi am mîncat pizza cu fructe. prima şi ultima dată.

dup-aia am ajuns acasă şi am găsit pozele cu partizan, de luni seară. aici e guerrilive-ul (ascultaţi-l pentru deplasarea obiectelor, "adrian, ţi-am adus o ciocolată", hohotele de rîs ale lui bogdan şerban, piesa nouă, androidul leontin, păpuşea masculină şi aşa şi aşa mai departe). îmi place în backstage, mai vreau.

de pe acoperişul de la casa presei. foto: roxana afric.
cu fiecare concert care trece, mi se confirmă c-am fost în altă viaţă, în toate vieţile de fapt, groupie-şefă.

acu mă duc să mai citesc din un om din est a lui groşan, care e excelentă, genul de carte la care simţi plăcerea lecturii pe propria piele, bucuria că tu trăieşti, că ştii să citeşti şi că cineva ştie să scrie atît de bine încît să se zguduie patul de rîsul tău, în timpul lecturii. se-nţelege, sper, de-aici că nu dau doi bani pe recentele "dezvăluiri" legate de turnătorii şi dosare.

vă dorim noapte bună.

p.s. aflu de la andrei că se despart white stripes. nu mi se pare aşa de trist. aştept un dead weather mai bun.

p.d.s. cu mhs (şi programu săptămînii)

invocaţie

te implor doamne nu-mi mai face surprize
care îmi strică inima şi dispoziţia zilei
cum ar fi înşurubarea robinetului de alamă
în izvorul povestirilor lui creangă
sau tăvălirea prin mansardă a blondei
tutungerese
după căderea perechii imperiale în tristul exil

nu-mi mai pune preanobile martor la
acceleraţii
apă de colonie în carburator ojă proaspătă
în sandale
plezneşte cu biciul plezanteriei pe
începătorul
ce ia de la capăt fiecare ceas al scurtei mele
rătăciri
scuteşte-mă de taxa pătrunderii furculiţei
şi dacă n-o fi ca mine ia-ţi bretelele şi pleacă

filigran

pe-această candidă foaie de carnet
a murit acum două minute
strivită din greşeală de mîna mea
o viespe

atîrnau de aripile şi aţele ei
istorii şi genealogii
florile şi ungherele
mlaştinile după ploaie
şi razele grăbite
ele ştiu şi de-ar povesti...

n-am nici o informaţie
despre biografia graţioasei
am înregistrat doar trosnetul
schelăriei de var şi azur
(ai curînd întunecimea
nimicului care mişca)

voi ai avea curajul
să declar unei uluci
unei pietre unei fraze mozartiene
că n-am săvîrşit nicicînd
o crimă?

artă poetică

exclude ca netrebnice povestirea
anecdota comparaţia învăţătura
- le aflăm în altă parte

fereşte-te să cazi în sentimentalisme
în prea întinsul lamento
al generaţiilor de agitatori de inimini
inimi robotizate cu rotiţe ale
bucuriei părerii de rău exhibare
a durerii de-o mulţime de acumulări de
apocalipsă şi lacrimi în sticlă ale
sfîntului duh sau văduvei
să-l trimită dracului pe alan browngohn

mulţumeşte-te cu afişajul cositorului elastic
cu lampa de buzunar
şi elasticul sigilat nefolosibil

mulţumeşte-te cu nefolosibilul

(mircea horia simionescu, versete de unică folosinţă, 2010, o editură din tîrgovişte)



(asta e pentru că la începutul anului îmi propusesem să folosesc cuvîntul "perfect" pînă-i sar aerele din cap. consider că-i o coincidenţă perfect fericită.)

mîine, de la 19.00, la guerrilla cîntă partizan live. o să fiu acolo, iar respiraţia mea o să se strecoare printre piese cum o să ştie ea mai bine.

miercuri, de la 18.00, la dalles, dl. soviany îşi lansează romanul pe care de-abia de-abia aştept să-l citesc. cic-o să vină şi "adevăratul kostas venetis", ceea ce e pur şi simplu adorabil.

tot miercuri (dar şi joi. noi mergem miercuri), insit fr aduce la teatrul naţional de operetă un spectacol de dans cam aşa. cu hip hop şi clasică şi mănuşi de box.

marianne faithfull, draga de ea, are în mod oficial cea mai urîtă copertă de album din ianuarie 2011. dar albumul e bun.

comparaţie din pariscidul, proza inedită a lui radu cosaşu din ultima dilematecă: "ca orice femeie bulversată de o dezordine a lumii"

mă-mpart între patti smith, vonnegut şi mhs. iese ceva de nedescris. (şi da, văd şi filme, da jur că nu mai am cînd să scriu şi despre ele. zic doar că 1. nu mi-a plăcut black swan, 2. the king's speech e un filmuleţ şi-atît (deşi cînd apărea geoffrey rush, filmu se făcea brusc 3d), 3. blue valentine e preferatu meu luna asta, 4. am pus deoparte somewhere, îî vine rîndu peste cîteva zile, 5. hai odată cu biutiful!!!)

de la mall, ieri:
zara man, tricou negru cu limba stones-ilor şi cu semnăturile lor albe. mi-l doream de cel puţin 10 ani. (2 concerte merită măcar un tricou)
eşarfă şi cămaşă cu flori. oricît m-aş strădui să nu, sînt la fel de hippie ca-n clasa a zecea.
tricou xxl cu aniversarea a 30 de ani de cînd s-a inventat cubul rubik. e bun de dormit.

îmi place de-un băiat de la patinaj care-a cîştigat ieri campionatul european.

să citiţi cînd aveţi vreme dosarul din dilema cu reţete şi să-mi spuneţi ce şi cum: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii

acu vă las, tre să termin prima mea postfaţă din istoria literaturii universale. e cu apocalipsa :D