d.c.m.î.w.s.c.c.a.

sau "despre cum m-a întrebat will self câţi copii am"

n-a salutat, n-a ascultat în căşti traducerea prezentării pe care i-o făcea jurnalistul (un produs de şcoală normală superioară, deci un tip cu creierul plin de academisme şi platitudini), şi-a citit textul fără vreo introducere, cu voce joasă, hipnotizantă, de actor experimentat. textul a fost superb, povestea circumstanţelor în care self l-a desoperit pe céline (pe la douăjcincideani, după ce tocma ieşise de la dezintoxicare) şi a felului în care descoperirea asta i-a arătat cum ar putea să scrie literatură, şi-apoi o analiză lucidă a tuturor cărţilor sale (inclusiv a pamfletelor). a vorbit de paranoia, de antisemitism (did you know that self himself is a jew?), de mizantropie, de stil, de limbă, de gide şi de "céline nu descrie realitatea, ci halucinaţiile provocate de ea", a şocat publicul cu nişte fuck şi shit şi m-a făcut să-mi înghit hohotele de râs (ca să nu mă şşşş-iască toate babele) la câte-o chestie pe care-o spunea. idiotu de moderator a pus numa întrebări şcolăreşti, treabă care l-a făcut pe self să-i răspundă la "cui declaraţi război în cărţile dvs.?" aşa: "cred că tocmai dvs.". o mască impasibilă pe care-o mai boţea din în când un zâmbet, ăsta e will self. (bine, mai e şi un tip extrem de inteligent şi-un maaaaaare mucalit.)

cine-a pus prima întrebare? eu, cum altfel :D i-am zis de von trier şi cum a declarat că antichristul e-un film pe care l-a făcut pt el, nu pt public. şi dacă self e la fel (fiind el cinic), dacă scrie cărţi numa pt el sau nu. a sărit ca ars, că el nu-i cinic.
eu: oh cmon, just a little bit.
el: how many children do you have?
eu: too young for that kind of thing.
el: people with many children can't be cynical.
eu: you have... two children?
el: four!
eu: ok, you're not a cynical.
el: şi nici existenţialist nu-s. i mean, chiar ţi-i închipui pe sartre şi simone turnând câte-un plod în fiecare an?? (aici nu m-am mai abţinut, am izbucnit într-un mare hohot de râs)
dup-asta a zis că-i place mult von trier şi că e absolut normal să facă filme pentru el, asta e o declaraţie onestă a unui artist. nu faci filme pentru adolescenţi, pentru burghezi sau pentru urşi panda. faci filme. aşa şi el, scrie cărţi.
am fost fooarte mulţumită.

la autografe, n-avea pix. am zis că i-l dau eu pe-al meu. il ia, eu îi zic că să stea liniştit, de fapt nu cred că e cinic, şi se-apucă să scrie mare pe foaia de la the butt DEATH TO CYNICS! pixu meu se opreşte fix după death, nu mai vrea să scrie, ne hlizim, o doamnă din spate îi dă pixu ei. îi arăt dilemateca cu interviul luat de marius, se bucură, întreabă ce mai face etc etc lumea devenea nerăbdătoare în spatele meu. în fine, faţa mea era un zâmbet gigantic cu ochi, a lui o gură care mi-a mulţumit c-am venit şi-un thank you for coming şi-un nice to meet you ca o strângere de mână sănătoasă.

iar ăsta e finalul conferinţei lui despre céline:
"Poate că ar trebui să-i las ultimul cuvânt fiului meu care, în dimineaţa în care plănuisem să termin acest text, mi-a explicat în timpul micului-dejun propria lui metodă de compunere ficţională : "Scriu o poveste, tata, a zis. Tot ce să fac e să aleg la întâmplare o chestie adevărată din viaţa mea şi s-o exagerez dup-aia rău de tot."
L-am măsurat din priviri, conştient că e posibil să mă aflu în prezenţa unui geniu, şi-am răspuns: "Pentru mine merge, fiule. Pentru mine merge foarte bine.
Şi, aş putea să adaug, şi pentru Céline la fel."