des bonbons

treaba cu roblogfestu şi traficu dublat a picat cam prost. în primu rând, pregătesc intens descălecatu la bucureşti (expresia e a mariei). în al doilea rând, am răcit. dar am să-ncerc să revin pe seară cu una-alta, să nu spună lumea că şaluleşarpele s-a încolăcit plictisit şi-a aţipit pe laurii gloriei.
până atunci însă, vă las cu iubitul meu jacques, care în piesa asta parcă e un mîşkin franţuzit (sau belgizat, cum vreţi). dublu adorabil.

ca să vezi

e vineri seară. mâine la 9 tre să fiu la radio să traduc în direct un interviu ro fr şi fr ro. şi-am zis să mă comport ca un adult şi să stau cuminte acasă, ca să nu fac dezastre live. am făcut ceai şi m-am apucat de cehov (pentru că am ieşit ieri din casă ca să-mi iau blugi, da era închis la magazin, aşa c-am întrebat la anticariat dacă n-au cehov. de zile întregi îmi caut cehovurile prin casă şi nu se mai putea să stau fără. am plecat după blugi şi m-am întors cu volumu 3 din opere). încercam să scutur replici ca "ceai, femeilor!" şi proze citite acu vreo 7 ani de prafu unui fost iubit. în mare, pot să zic c-am şi reuşit. şi într-o pauză de cehov, m-am mai uitat pe bloguri cu rochii şi am dat peste ăsta: http://vintageisheaven.blogspot.com/. mi-am pierdut minţile instaneu (la treciurile morgan mai ales). i-am dat repede linku malei şi-am început să vorbim de-ale noastre. intru puţin pe facebook, să văd cine mai e treaz la ora asta, şi constat că "alexandru shared a link on your wall." (care alexandru niciodată nu mi-a mai pus vreun link pe wall). scria aşa:

"Ai vazut ca ai luat locu II la roblogfest? MOR de necaz, trebuia sa-ti dea premiul INTII! : )
Bravooooooooooooooooo!
(eu te-am nominalizat, deci astept multumiri emotionate : )"

hopaaa, zic, ce-i asta. dau click şi da, alexandru chiar vorbise serios. panică scurtă (cum o fi sunat "şalul e şarpele" în clubu fratelli sau fratteli sau fratelii), zâmbet lung. simt aşa, cum începe s-apese responsabilitatea şi pe şal, şi pe şarpe. o să intre lumea pe-aici, ca să caute blogu cultural, şi-o să zică, unde-i domle cultura, aici e numai o fată care scrie tot felu. şi nici c-ar avea mai mare drepate.
ce să spun, mulţumesc juriului că a fost aşa de simpatic şi mi-a dat nişte colegi de podium cu care ţi-e mai mare dragu să priveşti lumea de sus (pe veiozaarte scrie vera, pe care-o ştiu de când purta o geacă de blugi cu eu refuz să cresc, iar florin îmi e şi coleg de pagină în supliment şi-o să ne hlizim mâine mult şi bine de succesu nostru). de sus, adică de la înălţimea treptei cu număru 2, să nu se-nţeleagă altceva.
şi mulţumesc lui alexandru, care m-a pus pe listă. mă bucur că e şi el acolo, şi zum, şi whitenoise, şi însemnăridinsubterană, şi ocarteîntrofrază, şi alexmoldovan, şi vera (de care mi-e dor, că n-a mai scris demult), şi dna. ursa, şi urmuz şi aşa mai departe.
cum nu pot să dau de băut la tot cartieru meu de globuri, o dau pe sleeping betty (deliiiiiiiiiir):



p.s. şi ca să nu ne pierdem de tot cu firea, vă recomand să luaţi câte-un dadaist în fiecare seară. ceea ce o să fac şi eu imediat.

i'm on a blood buzz

la 45 de secunde după ce piesa a fost difuzată în premieră pe bbc, varianta ei rip-uită ajunsese deja peste tot. aşa că 4ad, casa de producţie a băieţilor de la the national, a hotărât să ofere gratis piesa, high quality, high violet de fapt. aş vrea doar să spun că, ascultând-o (pe repeat, evident), tot scandalul de ieri-azi cu interviul lui cărtă şi reacţia criticii mi se pare o prostioară despre care nici nu mai am chef să discut. peste 50 de ani, lumea o să ştie cel mult două-trei nume dintre critici, iar din cărtă vor rămâne, sper, doar cărţile (nu şi zgomotul). povestea asta seamănă oricum cu replica dură pe care i-a dat-o andrei şerban dnei. boiangiu (căreia nu-i plăcuse "purificare"). ei, mie-mi plăcuse purificare enoorm (cu tremurat şi plâns), şi cu toate astea scrisoarea lui şerban mi se pare şi acum inacceptabilă. şi uite-aşa ajung la truffaut (pe care l-am citat fix cu pasaju ăsta în enţiclopedia de peste 2 zile), care descria o serată petrecută miercuri, 24 septembrie 1958, în compania unor literaţi (printre care şi nadeau) aşa:
„a fost şiret, prefăcut, ipocrit, baroc şi mortal; o ambianţă cu mult mai descreierată decât în mediul cinemaului, unde lumea se preface mai puţin" - o descriere prea blândă pentru lumea literară de la noi.

tot soarele de-afară, un tom collins băut ieri seară cu o prietenă bună, lucas al lui cortázar, bedmintonu pe care-o să-l joc mâine dimineaţă cu frate-miu în copou, piesa asta, tobele şi versurile ei (the floors are falling out from everybody I know) mă fac să zic, pentru a nu ştiu câta oară, hai sictir!

şosete et al.

prima e a directorului uneia din cele mai importante edituri din românia. a doua e a lui cătălin dorian florescu. (poze făcute azi, la lansarea zairei) pentru că m-am hotărât să fac o serie de fotografii cu şosetele scriitorilor, editorilor şi traducătorilor români. numai la lansări şi la târguri de carte. şi numai o şosetă (pe cealaltă urmând să şi-o imagineze privitorul). şi cum de săptămâna viitoare o să mă mut în bucureşti, voi avea un material consistent pentru acest măreţ proiect fotografic. un fel de the sartorialist al şosetelor literate. mă aştept chiar ca vorbitorii, temându-se că am să apar la lansarea lor, să-şi facă provizii de şosete de toate culorile, pentru toate ocaziile, din toate materialele. şi când mă gândesc că fără şosetele dlui. antonesei, nimici din toate astea n-ar mai fi fost posibil..

tot azi:

cea mai dură probă pentru o ojă e spălătul aragazului. credeam că nici una nu rezistă la aşa ceva. şi totuşi, azi am avut o surpriză. oja farmec nu s-a clintit de pe unghii nici după un sfert de oră de albit aragazu. mă declar mândră de încă o marcă made in ro (pe lângă ciocolata cu rom).

am citit înainte să adorm după-masa (astea-s ultimele mele zile de adormit după-masa. nici nu pot să-mi închipui cum e să stai pe-un scaun de birou între 14.00 şi 16.00. siesta e una din plăcerile vieţii mele. era.) "şefii", o povestioară scrisă de llosa în 59. e cu puşti care se revoltă împotriva directorului şcolii. şi mi-am adus aminte instantaneu de cele 3 cărţi care m-au făcut să-mi doresc o copilărie de băiat: războiul bumbilor, băieţii de pe strada pal, cişmigiu et comp. ei, ce să zic, n-a fost să fie. poate data viitoare.

după lansarea zairei, mi s-a lipit mâna de "un oarecare lucas" şi l-am cumpărat. de ex.:
"scularea de dimineaţă a doamnei cinamomo nu e deloc un lucru vesel, deoarece, când să-şi bage picioarele în papuci, descoperă că aceştia sunt plini de melci." cum să rezişti la aşa ceva?

cred că romlit e într-adevăr pe moarte. îmi cer scuze faţă de semnăturile cu totu onorabile de-acolo. dar, dacă nu-i explică nimeni dlui. manolescu că (scuzaţi cacofonia) romlit nu e amfiteatrul lui personal, atunci e cam trist. în nr. 9 (pe lângă faptu că poemul săptămânii e chiar al directorului adjunct.. totuşi, e de-abia număru 9, chiar aşa repede s-au epuizat poeţii care nu-s în caseta redacţională?), la pagina de recenzii, juma de pagină e umplută cu un in memoriam şi o casetă cu titlul "ce este o recenzie?". dl. manolescu îşi începe aşa explicaţia: "cititorii romlit s-au obişnuit să citească pagina de faţă pentru recenzii. de data aceasta, nu sunt decât două. pe spaţiul disponibilizat pot citi comentariul meu. nu penuria de texte explică această înlocuire, ci faptul că textele la care am renunţat erau orice altceva, numai recenzii nu." vă scutesc de penibilul rândurilor în care dl. profesor îi învaţă pe colegii mai tineri ce iaşte o recenzie, şi sar la concluzie: "fac apel la tinerii noştri colaboratori, dacă vor să se ilustreze în genul cu pricina, să facă efortul de a fi banali, exacţi, concişi. recenzia nu e neapărat expresivă, ci eficace." pe mine vă rog să mă scuzaţi, dar intervenţia asta didactică mi se pare o totală lipsă de eleganţă din partea directorului romlit. oricât de manolescu ai fi, nu confişti juma de pagină ca să ţii o mică prelegere în faţa unui auditoriu închipuit. în fine, poate că exagerez eu.

şi caţavencu a murit. kamikaze cel nou (primu număr, cel puţin) e foarte foarte foarte slab. şi nu văd cum cei trei oameni care-au rămas la caţavencul vechi ar putea face o treabă mai bună, cu tot cu spoturile de pe realitatea şi cu echipa cea nouă.

sunt aşa de binedispusă, zile la rând, fără oprire , încât începe să mi se facă greaţă până şi mie.

p.d.s. - eveniment

mai întâi l-a văzut zum, apoi alexandru, apoi radu şi tot aşa. e, din punctu meu de vedere, un interviu-eveniment.

îl găsiţi aici. dar, înainte să deschideţi linkul, mergeţi la bucătărie şi puneţi de-un ceai. interviul ăsta se citeşte şi reciteşte cel mai bine pe îndelete, tainic şi teinic (am vrut să fac un joc de cuvinte, ceai teină teinic tainic, da mai bine spuneam că interviul se citeşte ceainic şi tainic).

şi pentru că una din întrebări e legată de "poezia e altceva?", ia să citim noi "poezia e altceva?":

nu trebuie să povesteşti în poezie - am citit
un sfat către un tânăr poet - deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat,
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini -
să nu spun nimic despre chipul ei atât de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglina în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini - aşa scrie, poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căuntându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi de remuşcări tulburi,
de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei - ar fi numai un chip, o imagine -
şi ea - adevărata ei fiinţă atunci?

(poem găsit în "ocolul româniei în 80 de poeme cu un jurnal de bord de ion mircea", ed. fundaţiei pro, 2005)

le mulţumesc mult, mult de tot, doinei ioanid, lui un cristian şi lui cezar gheorghe pentru interviul ăsta care face cât o mie de alte interviuri de uitat imediat cum ai închis ziarul/revista.

(istoria cu iliescu e cu totu halucinantă, şi uite că s-a întâmplat să mai citesc azi, tot via zum, despre un alt telefon. cel pe care l-a primit bulgakov de la stalin.)

în sfârşit

http://www.suplimentuldecultura.ro/

ieri, shutter island. bleah. plea multe clişee legate între ele prea prost.
azi, lansare elena vlădăreanu. (acu, pe cultural, la timpu prezent, e interviu cu brumaru :)
tot azi, lectură publică radu andriescu.
duminică seară, premieră ion sapdaru (pe un text de-al lui premiat în 2008)

iaşul ăsta parcă se străduieşte să mă convingă să nu plec la bucureşti. cam târziu :)

p.s. a treia asortare pe the chronicle.

cadouri

mai întâi aş vrea să vă fac cadou aceste şosete (ştiu că în poză e doar una, trebuie să mă credeţi pe cuvânt că cealaltă arăta exact la fel). ele au atras atenţia aparatului meu foto azi, 16 martie, la lansarea celui mai nou volum de poeme al letiţiei ilea ("blues pentru cai verzi", cartea românească 2010 - mi-a plăcut mult, o să scriu despre el. şi p.d.s.-ul următor tot de-acolo o să fie). revenind la şosete, ele sunt ale lui liviu antonesei şi sper că n-o să se supere pe mine pentru năzbâtia asta, dar n-am putut rezista. în marea de şosete negre-gri-bleumarin, să vezi ceva atât de vatădezahărbomboaneciubuc e-un lucru rar, care trebuie neapărat consemnat. aşa, pentru bunul mers al istoriei.

al doilea cadou. nu ştiu dacă vă plac julian barnes şi bohumil hrabal. mie-mi plac amândoi de mor şi-am descoperit ieri site-ul ăsta: http://sounds.bl.uk/ - e banca de date sonore a british library. găsiţi acolo o mulţime de treburi de ascultat (concerte, interviuri, conferinţe etc etc etc). eu am sărit direct la literatură, litera b, barnes şi am găsit o discuţie de o oră, 18 minute şi 26 de secunde între barnes şi hrabal. e cam ultimu lucru peste care mă aşteptam să dau, aşa c-am fost atât de bucuroasă încât de o zi şi ceva tot nu-s în stare să mă adun şi să dau play. parcă nu-mi vine să cred că britanicul barnes i-a luat interviu cehului hrabal în 1990 şi că interviul ăsta e la liberă ascultare. pentru oricine.

al treilea cadou. piaţa unirii acu 4 ore.


al patrulea e christoph waltz în emisiunea lui jimmy kimmel. aţi auzit de the humpink? nu? daţi repede play.



nu trebuie să-mi mulţumiţi. a fost o plăcere :D

these are my boys

matt, aaron, bryce, bryan, scott.
iar asta e prima piesă de pe high violet, care-o să fie lansat pe 11 mai.
nu pot să vă explic cât de repede mi-am pierdut capu când am dat play. nici acum nu ştiu bine unde e.



şi ca să vedeţi că nu numa eu îmi pierd capu când îi aud pe băieţii ăştia, aş vrea să ştiţi că la concertul de joia trecută din brooklyn (care a fost sold out într-o oră), "The crowd remained spellbound, including R.E.M. frontman Michael Stipe, who soaked in the new songs intently from the back."

alice ş.cl.

pentru că noul site al suplimentului e aproape gata, dar totuşi încă nu, pun aici enţiclopedia de săptămâna asta:

Alice
„Nu zâmbea niciodată, nu lăsa să se bănuiască nici cea mai mică urmă de simţ al umorului, iar la cursurile lui te plictiseai de moarte” – acesta este portretul necruţător pe care i-l face un fost student profesorului său de matematică de la Oxford, dl. Charles Dodgson. Unii studenţi s-au plictisit atât de tare, încât s-au transferat la alt profesor. Iar pentru alţii, Dodgson a fost pur şi simplu un ins nesărat şi nesuferit. În 1867, Dodgson a făcut singura lui călătorie în străinătate (în Rusia) şi a ţinut un jurnal în care a scris despre grădina zoologică din Moscova cam aşa: „În cursul serii am vizitat grădina zoologică unde, după ce-am văzut păsările şi patrupedele, ne-am aşezat sub un copac, în mijlocul ghirlandelor de la lampadarele colorate, ascultând nişte cântăreţi tirolezi care dădeau un recital foarte agreabil.” 56 de ani mai tărziu, Nabokov traduce în rusă o carte plină de şoricei, iepuri albi, omizi, pisici şi păsări dodo. Cartea se cheamă „Alice în ţara minunilor” şi e scrisă, aşa cum ştie toată lumea, de Lewis Carroll (pseudonimul severului Dodgson). Într-un articol publicat în 1990 de Julian Barnes în Le Nouvel Observateur, scriitorul britanic spune că, în timp ce Dodgson era „un conservator pios şi cast, stăpân pe sine şi cu gusturi dintre cele mai convenţionale în materie de artă”, Carroll era în stare să spună „Îmi plac de mor copiii (cu excepţia băieţeilor)”, sau, după ce a făcut cunoştinţă în 1880 cu o mică new-yorkeză de 8 ani, „Mă văd constrâns să cred că nu există copii în America”. Probabil (asta e presupunerea mea) Carroll ştia care-i drumul dus-întors prin vizuina iepurelui şi se distra teribil călătorind prin wonderlandurile lui interioare. De aceea, orice film care încearcă să adapteze în imagini „cel mai celebru vis din literatura universală” (expresia e a lui Barnes) n-are cum să reuşeaşcă nici zece la sută din ce şi-a propus. Cum să pui în imagini fraza „şi găsind-o foarte pe placul ei (fiindcă avea gust amestecat, de plăcintă cu vişine, cremă de ananas, friptură de curcan şi pâine prăjită, caldă, unsă cu unt), repede o dădu gata toată”? Tim Burton, autorul celei mai noi imaginări cinematografice a călătoriei lui Alice, reuşeşte multe pentru că îşi propune numai ce ştie c-o să-i şi iasă – să dea visului o coerenţă, să lege fragmentele între ele, să lase personajele să fie în acelaşi timp şi dulci, şi de groază. Lui Carroll probabil nu i-ar fi convenit că Alice a lui Tim are 19 ani (de vreme ce scriitorul credea că vârsta ideală a unei fetiţe e 12 ani), însă sigur s-ar fi strecurat în cinemaul de la mall, la matineu, ca să audă pe întuneric râsete şi exclamaţii de copii (cu excepţia băieţeilor).

aş mai vrea doar să adaug că sâmbăta trecută, după ce-am ieşit de la alice a lui tim, mi-am cumpărat o pereche de cercei cu pui de cocori făcuţi din hârtie (şi care arată cam aşa, doar că sunt şi mai mici, iar florile alea albe au mijlocul colorat cu albastru. doamnelor şi domnişoarelor le recomand să arunce un ochi aici: http://www.breslo.ro/Shop/mu-sai) dacă anu trecut mi-am interzis să-mi cumpăr cercei, anul ăsta sunt pregătită de isprăvi măreţe.

buun, şi-acu să trecem la joaca pe care a început-o zum, invitându-ne să ne alegem primii zece eroi (livreşti) preferaţi ai copilăriei. mai întâi l-am întrebat pe frate-miu, care luna viitoare împlineşte 11 ani, ca să vedem cum mai stă treaba de când noi ne-am făcut mari.
topul lui cezar arată aşa:

1. dick sand (căpitan la 15 ani)
2. huckleberry finn
3. tom sawyer
4. căpitanul hateras (al lui jules verne)
5. prinţul caspian (cronicile din narnia)
6. alice (pe care tocmai o citeşte, revoltat că filmul n-a respectat cartea)
7. harry potter
8. habarnam
9. lili (tot din narnia)
10. apolodor

cireşarii a încercat să citească şi nu i-a plăcut, pentru că sunt "demodaţi".

topu meu acu:
- robin hood (citit când am avut oreion la ambele urechi. prima carte la care am plâns)
- ursu din cireşarii (javier bardem la 12 ani)
- morcoveaţă (tre să recitesc cartea aia!!)
- căpitanul anton lupan din "toate pânzele sus"
- arpagic (singura mea formă de frondă înainte de 89. tovarăşa educatoare mă trimitea urgent la loc dacă apucam să recit primele versuri..)
- apolodor (aveam şi-un pinguin de pluş cu fular, trimis în colet de o amică franţuzoaică de-a părinţilor mei)
- alice
- don quijote (dintr-o carte repovestită pentru copii. tata pusese pe muzică versurile şi-mi cânta "sunt don quijote de la mancha ... mă lupt cu spada şi cu lancea de luni întregi pentru-o domniţă". don quijote a rămas şi-acu eroul meu preferat din toate timpurile)
- băieţelul din "un bon petit diable" al contesei de ségur (nu mai ştiu cum se chema cartea în română, dar am citit-o de mai multe ori)
- hucleberry finn
- marry poppins
- băieţelul din "vrăjitoarele" lui roald dahl
să mă cam opresc, nu? oricum, am descoperit acum câteva luni că apar în notele de subsol de la articolul despre editura ion creangă de pe wikipedia. asta probabil aşa, ca un semn de mulţumire pentru editura care-a publicat mai toate cărţile copilăriei mele.
a, şi de ieri până azi, m-am tot gândit că eroii ăştia ai mei mi-au modelat aşteptările referitoare la bărbaţi - un amestec de morcoveaţă, ursu şi don quijote. am ştiut dintotdeauna că literatura ne modifică fără să ne dăm seama, că dup-aia stă pe margine şi râde de noi cu gura până la urechi, atunci când ajungem la întâlnire cu 10 minute mai devreme şi ne trec prin cap toate prostiile despre iubire pe care le-am citit, şi ne ţinem de mână fericiţi, strângând bine între palme imaginea noastră despre ţinutul de mână. auzi, morcoveaţă, ursu şi don quijote.. şi mă mai mir că-i găsesc greu..

şi la final, airplanes (că tot l-am învăţat pe cezar săptămâna trecută cum să facă un avion de hârtie care chiar zboară):

Airplanes by Local Natives from Infectious Music on Vimeo.

p.d.s. (nina în the guardian)

cea mai potrivită zi de citit ziare şi de băut cafea mi se pare sâmbăta. sâmbăta nu trebuie să alergi nicăieri, aşa că cititul poate fi întins până spre prânz. sari din link în link, mai o biografie nouă a ninei simone (pe care tre să pun mâna neapărat!), mai o iubire necondiţionată, mai un glucksmann despre revoluţia filosofică de catifea, mai un godard şi cele 43 de secrete ale sale, mai o adaptare teatrală a lui arthur şi george, mai un knut (ursul polar vedetă al germaniei) şi nenorociţii aia de la peta care nu-l lasă să se pupe cu o soră îndepărtată, mai un trib evreiesc din zimbabwe, înghiţi literele pe îndelete, nu te grăbeşte nimeni, deschizi zece ferestre, şi una zice aşa: http://www.guardian.co.uk/books/2010/mar/13/carol-ann-duffy-poems-ageing. şoc: the guardian a aflat de p.d.s.!!! azi, sâmbătă, 13 martie, the guardian publică un festin poetic excepţional, invitând câţiva "senior British poets" să scrie câte un poem despre bătrâneţe. e inutil să vă spun cam cât de bune sunt mai toate poemele de-acolo, pentru că o să vedeţi şi singuri. (paranteză. cum ar fi ca evenimentu zilei, să zicem, să publice într-o sâmbătă cinci poeme de amor inedite scrise de - tineri sau mai puţin tineri - poeţi români? deci, cum ar fi?) surpriza cea mai mare a venit când am ajuns la al treilea poem:

What I Regret
By Nina Cassian

. . . never having heard the voice of the Dodo bird . . .
. . . never having smelled the Japanese cherry trees . . .
. . . never having punished the lovers and friends that
deserted me . . .
. . . never having asked for honours that I deserved . . .
. . . never having composed a Mozart sonata . . .
. . . never having realised that I'd live long enough to
regret all the above . . .
. . . and much, much more . . .

Born in 1924, Cassian is a Romanian poet, composer, journalist, film critic and translator. She has published more than 50 books of her own poetry. Having fled the Ceausescu regime, she was granted asylum in the US and now lives in New York.

well, nina cassian nu e deloc poet britanic, ceea ce face ca prezenţa ei în mica antologie din the guardian să fie cu atât mai specială.
mi-au mai plăcut, pentru infinita delicateţe cu care-şi întreţin tristeţile:

Old Flame
By Linda Chase

He turns my hand in his hand
as if to catch the light,
separating my fingers
to see my rings, one by one.
Questions and answers follow –
country, stones, when, from whom
and then my other hand
because this ritual has been
going on for fifty years
and there are no surprises,
as he counts the parts of me
and the decorations I choose.

But today I wear a bracelet
he has never seen before,
knowing that it's to his taste,
that it will spark new attention
beyond his routine inspection.
Between the larger stones,
sit dashes of orange abalone,
keeping spaces in between
irregular chunks of turquoise.
He fingers them around my wrist
and I'm a girl again, fluttering
through her jewellery and her life.

şi

Mrs Baldwin
By Fleur Adcock

And then there's the one about the old woman
who very apologetically asks the way
to Church Lane, adding "I ought to know:
I've lived there since the war". So you go with her.

This comes with variations, usually leading
(via a list of demented ancestors)
to calculations of how much time you've got
before you're asking the way to your own house.

But it's not so often that you find the one
about how, whenever you hear of someone
diagnosed with cancer, you have to hide
that muffled pang that clutched you, at fifteen,
when you saw Pauline Edwards holding hands
with the boy from the Social Club you'd always
fancied.

şi

Not for Me a Youngman's Death
By Roger McGough

Not for me a youngman's death
Not a car crash, whiplash
John Doe, DOA at A&E kind of death.
Not a gun in hand, in a far off land
IED at the roadside death

Not a slow-fade, razor blade
bloodbath in the bath, death.
Jump under a train, Kurt Cobain
bullet in the brain, death

Not a horse-riding paragliding
mountain climbing fall, death.
Motorcycle into an old stone wall
you know the kind of death, death

My nights are rarely unruly. My days
of allnight parties are over, well and truly.
No mistresses no red sports cars
no shady deals no gangland bars
no drugs no fags no rock'n'roll
Time alone has taken its toll

Not for me a youngman's death
Not a domestic brawl, blood in the hall
knife in the chest, death.
Not a drunken binge, dirty syringe
"What a waste of a life" death.

The greyness of the sky is streaked
Along its width with shades of red;
The pity of the world has leaked
But who are these whose hands have bled?

de fapt, mi-au plăcut toate şi de-abia aştept să mi le scot luni la imprimantă şi să le pun în cutia mea cu delicii. poemele despre bătrâneţe m-au înduioşat întotdeauna mai mult decât trebuie, am avut mereu impresia că mă-nţeleg mai bine cu ele (dintr-un soi de datorie care-mi tot striga în urechi că trebuie să fiu pregătită pentru ce-i mai rău) decât cu "on n'est pas sérieux quand on a dix-sept ans" al lui rimbaud. de altfel, vă mai amintiţi, poate, ce cred eu despre toate astea.

în orice caz, ce sâmbătă minunată. şi ce mult mi-ar plăcea s-o cunosc pe dna. cassian.

un miting-alergător

aseară am luat de la frate-miu din bibliotecă "peripeţiile alisei în ţara minunilor", cartea pe care am primit-o premiu în clasa I (după cum se poate vedea şi-n poză). n-aveam de gând s-o citesc, şi-aşa sunt pe drum cu auster, mccann, codrescu ş. a. m. d. am citit primele pagini şi m-am trezit după o oră că trecuse deja jumătate din carte. citatul zilei, al săptămânii şi al lunii sună deci aşa:

(acţiunea se petrece, doamnelor şi domnilor, în capitolul trei, după ce alice micşorată şi "o mulţime de păsări şi jivine" sunt cât pe ce să se înece în balta formată de lacrimile lui alice gigantică. se căuta o soluţie de uscare rapidă.):

"- Ce voiam să spun - zise Pasărea-Dodo cu un glas din care se cunoştea că era jignită - e că cel mai bun mijloc să ne zvântăm ar fi un miting-alergător.
- Ce-i aceea? întrebă Alisa, nu atât din dorinţa de-a şti, ci mai mult fiindcă Pasărea-Dodo se oprise, ca şi cum ar fi aşteptat ca cineva să spună ceva, iar, dintre ceilalţi, nimeni nu spunea nimic.
- Cred, urmă Pasărea-Dodo - că cea mai bună explicaţie este să-l şi facem.
(Şi, cum se prea poate să vreţi şi voi să încercaţi jocul ăsta într-o zi de iarnă, o să vă spun cum a făcut Pasărea-Dodo.) Mai întâi a însemnat, ca într-un fel de cerc, un traseu de alergare ("n-are importanţă forma exactă, a zis") şi api i-a împrăştiat pe toţi, din loc în loc, pe acest traseu. N-a zis: "Una-două-trei-gata!"; Ci fiecare încerca să alrge când voia şi se oprea când îi venea, încât nu era uşor să ştii când s-a terminat alergarea; dar, după ce alergaseră aşa cam o jumătate de oră şi se zvântaseră bine, Pasărea-Dodo strigă, s-o audă toată lumea:
- S-a terminat alergarea! şi cu toţii se strânseră în jurul ei, gâfâind şi întrebând:
- Da' cine-a câştigat?
la această întrebare, Pasărea-Dodo nu putu răspunde fără a se gândi îndelung; rămase deci multă vreme cu un deget dus la frunte (aşa cum îl vedeţi de obicei înfăţişat în poze pe Shakespeare), iar ceilalţi aşteptau în tăcere. În cele din urmă, Pasărea-Dodo zise:
- Toţi au câştigat, şi fiecăruia i se cuvine câte un premiu.
- Dar cine să împartă premiile? întrebară cu toţii, într-un glas.
- Mai e vorbă? Ea, fireşte! zise Dodo, arătând cu un deget spre Alisa; şi toată adunarea se îngrămădi îndată în jurul ei, strigând de-a valma:
- Premiile! Premiile!
Alisei nu-i dădea în gând ce să facă; disperată, băgă mâna în buzunar, de und scoase o cutie de caramele (din fericire nu pătrunsese în ea apa sărată); le împărţi la toţi drept premiu şi îi ajunsese exact câte una de fiecare.
- Dar şi ei i se cuvine un premiu, nu-i aşa? zise Şoarecele.
- Fireşte, aprobă Pasărea-Dodo cu gravitate. Altceva ce mai ai în buzunar? adăugă, îndreptându-se către Alisa.
- Doar un degetar, răspunse ea tristă.
- Dă-l încoace, zise Pasărea-Dodo.
Se adunară iarăşi cu toţii în jurul Alisei, şi Pasărea-Dodo îi înmână solemn degetarul, spunând:
- Te rugăm să primeşti acest frumos degetar.
Şi după ce-şi sfârţi scurta cuvântare, strigară cu toţii:
- Urra! Să trăiască!
(...) Acum era momentul să se mănânce caramelele, ceea ce nu decurse fără zgomot şi oarecare încurcături, căci păsările mari se plângeau că n-au cum gusta carameaua lor, iar cele mici se înecară, de trebuiră ceilalţi să le dea cîţiva pumnişori în spate. Totuşi, până la urmă trecu şi asta şi apoi şezură iar în cerc, şi se rugară de Şoarece să le mai istorisească ceva."

(traducere, nu întotdeauna fericită, de frida papadache, ediţie îngrijită de virginia carianopol, ed. intercontempress, 1990)

cum eu sunt victima perfectă pentru genul ăsta de text ("cel mai celebru vis din literatura universală", julian barnes dixit), nu-mi rămâne decât să mă bucur că am citit cartea înaintea lui tim burton. eu aveam 7, el "între 8 şi 10" :)

unde o să fiu joi

(aflat de la claudia)

70 millions

ia hai să ne hlizim puţin uitându-ne la jucăria muzicală a celor de la hold your horses. 30 de tablouri, istoria artei, muuuuultă panaramă. preferata mea e olympia, da mai sunt şi alte repictări hilare. enjoy.



şi un bonus, aşa, că e marţi. aş dori să vă anunţ că am aflat de pe vanity fair din cauză că de ieri dimineaţă am citit numa despre oscaruri deci nu mai ţin minte cum am ajuns şi pe vanity fair în timp ce pe you tube mă uitam la ultima colecţie a lui oscar de la renta şi mă gândeam ce rochie am să port eu când am să merg la oscaruri în fine pe vanity fair am găsit articolul ăsta: http://www.vanityfair.com/online/oscars/2010/03/christoph-waltzs-next-move-sex-pot-or-funnyman.html în care ni se spune că dl. waltz joacă în următorul film al lui gondry. ei, de-abia asta mi se pare întâlnirea dintre o umbrelă şi o masă de cusut (maşină de cusut, fireşte, nu masă. noroc cu vigilenţa lui leo:), şi iubindu-le pe amândouă, sper că filmul pe care or să-l facă împreună va fi cu dedicaţie specială pentru toate fetele din lumea asta pe care le cheamă luiza :)

p.s. dragă jimmy kimmel, nu te cunosc, dar înţeleg că faci nişte emisiuni post-ceremonie în care inviţi multă lume mişto şi-n care se şi râde mult. aş vrea să-ţi spun că noi aici în românia nu putem să vedem clipurile de pe you tube din emisiunea ta de ieri din cauză că nu avem copyright. eu te rog mult să repari cât mai repede povestea asta care vă face de ruşine political correctnessul vostru de americani, pentru că vreau să-l văd pe christoph waltz cum fredonează şi se prosteşte. warm regards,
l.

postoscar

aşa a arătat la început. colţul mesei, acolo unde sunt aşezate o foaie şi-un pix (pe care mi-am scris cuvintele "covor roşu" şi "personaj", ca să nu zic "carpetă" şi "caracter"), a fost locul meu. era 3 fără ceva şi ne pregăteam intens de transmisie. george se pregătea cel mai intens, pentru că el a făcut partea tehnică, iar dragoş se pregătea şi el intens, pentru că venise foarte documentat. numai eu frecam menta şi-mi sorbeam cafeaua. n-aveam nimic de făcut.
eiii, şi-a început. am avut puţin covor roşu, unde n-am înţeles absolut nimic din ce-am tradus. ca să fie clar, traducere simultană din engleză eu n-am mai făcut, iar din fraceză am făcut numai consecutivă. cu toate astea, imediat ce-am prins mecanismu, a început să fie mai bine. deşi mi-au scăpat milioane de nuanţe şi de poante. plus că anacolutul a fost la ordinea zilei. a nopţii.
la 3 şi zece, dragoş a zis: "şi au trecut de-abia zece minute!" am tras toţi trei aer în piept şi-am zis asta e, am început, de-acu n-avem cum să ne mai oprim.
pe la 3 jumate, tot vorbind despre gaşca avatar şi gaşca hurt locker (eu eram în a doua), george a pronunţat cuvintele magice "să ascultăm trailerul de la avatar!". imax radiofonic adică. din momentu ăla am ştiu c-o să fie o chestie complet dementă, că facem o treabă care ţine de vârsta de aur a radioului, când televizoarele erau un privilegiu, internetul nu exista şi toată lumea stătea cu urechea lipită de aparatu de radio.
prima oră a mai fost cum a fost, ştiam că sunt în direct la radio şi că e bine să fiu potolită. de la un punct încolo, am uitat total şi am exclamat, pufnit, izbucnit de câteva ori peste jingle-uri (şi la final chiar peste jurnal). săracu george se făcea albastru la faţă, după care se lua iar cu butoanele sau cu nominalizările şi-i trecea:)
am avut intervenţii înregistrate cu gorzo şi cristina corciovescu şi intervenţii în direct. cristi a picat a doua oară la fix, când la cel mai bun film străin a câştigat un film argentinian pe care numai cristi îl văzuse. a intervenit şi costi rogozanu, care prima data a zis că cei care ţin cu hurt locker sunt snobi, iar a doua oară era enervat că precious luase cam multe premii.
cel mai tare m-a scos din sărite sandra b., care a prelungit aiurea mulţumirile şi, după câteva minute bune de bla bla, i-au mai dat şi lacrimile. crezând că nu mai suntem în direct, am exclamat "hai frate", adică am vrut, n-am apucat să zic decât "ha.."şi george s-a întors la mine cu ochii maaaari de tot. a doua oară când am strigat aiurea a fost când mai erau câteva secunde şi intra jurnalul.. şi tom hanks era cu plicu în mână, s-a produs o agitaţie, nu ştiu cum să vă zic, şi în euforia omului care nu dormise decât o oră şi care şi-ar fi dorit f mult un oscar pentru tarantino, mi s-a părut că văd echipa filmului ridicându-se în picioare. şi-am zis "inglourious basterds?!". a intrat jurnalul, moment în care am văzut-o pe kathryn întorcându-se pe scenă. oricum, mă bucur mult pentru hurt locker şi aş vrea să-i mulţumesc academiei de film pentru faptu că, ignorându-l pe fostul soţ al lui kathryn, mi-a mai îmbunătăţit opinia proastă pe care-o aveam despre oscaruri după slumdogul de anu trecut.
ce să mai zic. ce pot eu să vă mai zic, că n-am dormit decât o oră şi-am spus în direct un kilogram de prostii (mi-e şi frică să mă uit la reluare, ca să nu-mi dau seama cât de pe lângă a fost traducerea mea) şi sunt bucuroasă că am fost singurii din românia care-au făcut nebunia asta, chiar dacă ne-au ascultat vacile de la popricani, găinile de lângă paşcani, stăpânii şi stăpânele lor.*
ce să vă mai zic decât c-a fost o gală foarte plată (când aveam eu 12-13 ani, gala asta strălucea de-ţi lua ochii) şi previzibilă, că sunt mulţumită de atenţia primită de precious şi hurt locker, dar că regret că tarantino a plecat şi de data asta cu mâna goală.
meryl streep în rochia ei albă chris march mi s-a părut de departe regina serii. alte plusuri: vera farmiga, penelope, kate ş.a.
anu ăsta n-a fost nici un discurs memorabil (doar unele inspirate), nici prezentatori charismatici, nici nimic foarte entertaining. poate că dacă sasha baron cohen n-ar fi avut interdicţie, ne-am fi distrat mai mult.
în fine, am văzut şi eu cum e să transmiţi live oscarurile (şi la radio pe deasupra). sper că nu le-am masacrat prea tare şi că am compensat, pe ici pe colo, with my charms and witts :))))
doamnelor şi domnilor, vă dorim audiţie plăcută.

*şi raluca, zum şi caligraful :)

(a, am uitat să zic. orele între 3 şi 10 şi 7 şi 20 au trecut ca şi cum ar fi fost 4 minute, nu 4 ore. nu exagerez, o fi fost adrenalina de vină, da nici acu nu mi-am revenit de tot. la 7 juma intram toţi trei într-o cafenea care se deschidea de-abia pe juma de oră şi unde am fost totuşi primiţi. am băut cafea cu sirop de arţar şi ne-am minunat şi noi de toată aventura. pe la 9 treceam prin piaţă ca să ia george flori, iar piaţa era pliină, se negocia, se vorbea răstit, şi noi parcă ne-ntorceam de pe front, victorioşi dar foarte foarte obosiţi:)

(aa, v-am zis că l-am confundat pe john hughes cu howard hughes şi pe denzel washington cu forrest whitaker? nuu?:)))

aşa, mai de duminică

mi-a plăcut alice a lui tim aşa de mult, încât vreau s-o mai văd o dată şi poate înc-o dată, în ciuda criticilor catastrofale (sorry, manohla, de data asta nu suntem de-acord) şi-o să mă duc şi la imax, ca să ştiu o treabă. mi-a plăcut pentru că e exact aşa cum mă aşteptam, nici prea disney, nici prea burton, dar destul de carroll încât să fii mulţumit.
ştiu de alice de mai mult de-un an, de când a apărut primul zvon. în mod normal, după o asemenea aşteptare ar fi trebuit să urmeze o dezamăgire cruntă. dar cum să fiu dezamăgită, când totul funcţionează perfect, când iepurii, gemenii, broscoii, pălărierul, omida, regina, purcelul, rama victoriană, logodnicul roşcovan şi, mai ales, chessur pisica albăstruie, rotundă şi volatilă m-au făcut să nu vreau să-mi mai dau jos ochelarii 3d?
nu scriu acu mai multe, pentru că am dormit cam puţin noaptea trecută, am o traducere de terminat şi şi şi şi
să vedeţi.
eu de obicei mă uit la oscaruri. de la covorul roşu până spre dimineaţă. (şi asta din gimnaziu, când nu era net şi scriam pe hârtie cum mă pricepeam şi eu cine şi ce-a luat, ca să le spun a doua zi colegilor la şcoală). nu numa că mă uit, dar mai şi anunţ pe toată lumea că mă uit. ei, şi înainte să adorm eu azi la o oră cam matinală, mi-am dat seama, silly me, că nu pot să mă uit anu ăsta, din cauză că nu mai am televizor în cameră de trei săptămâni. dezamăgire totală. pe la 10 mă sună george, proaspăt ieşit din emisie, să mă-ntrebe dacă am unde să văd oscarurile şi dacă nu vreau să le vedem împreună. zic, unde. şi el, la radio. cum la radio? păi uite-aşa, transmitem în direct oscarurile pentru ascultătorii radio iaşi. repet, poate n-aţi citit bine. TRANSMITEM ÎN DIRECT OSCARURILE PENTRU ASCULTĂTORII RADIO IAŞI. de la 3 la 8 dimineaţa. mi s-a părut o treabă atât de simpatică, încât am zis da imediat, deşi stau cam prost cu somnu. îmi şi imaginez ascultătoru mediu de radio iaşi, dând drumu la radio la 5 dimineaţa, făcând focu în sobă şi crezând că nu s-a dezmeticit bine de aude, în loc de meteo, "iar premiul pentru cel mai bun actor în rol secundat merge la christoph waltz". o să ne distrăm ceva de speriat (eu, george şi dragoş cojocaru). eu mai ales, care-am făcut mereu mişto de traducerile şi comentariile catastrofale ale ălora de la tvr1. acu o să văd pe pielea mea ce-nseamnă să traduci live ce glumiţă a făcut jack şi să spui cum a reacţionat john. sunday bliss. ne auzim mâine, ca să ne povestim nemulţumirile (dacă ia avatar oscaru mare, jur că nu mă mai uit la oscaruri niciodată! deşi parcă am mai jurat asta de câteva ori :D)

update: corespondenţi speciali de la faţa locului (bucureştean) - cristi luca şi costi rogozanu.

p.d.s. (petiţia de sâmbătă)

nu intraţi în panică, mai ales doamnele şi domnişoarele. n-am de gând să înaintez câte-o petiţie în fiecare sâmbătă. numai sâmbăta asta, şi numai pentru că are legătură cu poezia.

după ce romlit s-a revizuit pe ici pe colo, în punctele esenţiale, am tot aşteptat ca cerşetorul de cafea să se întoarcă. şi nu s-a întors. în schimb, au pus (foarte original!) poemul săptămânii. n-am nimic cu poemul săptămânii, nici cu poeţii poemului săptămânii, să nu se-nţeleagă greşit, dar mi-e dor de cerşetorul de cafea, care era, de ani de zile, primul lucru pe care-l citeam când deschideam revista. nu-s o fană necondiţionată a dlui. brumaru, nu-s nici groupie. însă ţineam mult la rubrica aceea. cam ca la cana mea preferată de cafea.
ei, având în vedere că romlit are, după ştiinţa mea, un tiraj de 2500 de ex. (correct me if I'm wrong), m-aş declara mulţumită dacă am strânge 250 de semnături. un 10 la sută de nemulţumire nu-i puţin lucru. nu ştiu dacă treaba asta o să convingă redacţia romlit să revină asupra deciziei, nu ştiu nici dacă dl. hobbit n-o să se supere pe ideea cu petiţia. om vedea. ca de la cititori de revistă culturală la revistă culturală. un fel de la egal la egal, ca să vedem dacă dialogul e posibil dincolo de poşta redacţiei.

petiţia e aici: http://www.petitiononline.com/brumaru/petition.html
şi vă rog s-o luaţi în tot neseriosul şi seriosul care i-au stat la bază.
(site-ul românesc petitieonline.ro mi-a respins petiţia, pe motiv că nu prezintă interes. eh, ce ştiu ei.)

şi acum vă las, mă duc la alice a lui tim, care a avut numa cronici proaste şi care, probabil, o să-mi placă.

p.s. sper să nu fi supărat pe nimeni. petiţia asta e, oricum, ca o declaraţie de admiraţie.

may kindness, kindness, kindness abound

(să ascultaţi have one on me!)

ştiu că mi-am cam părăsit blogul, dar am tot felu de lucruri de făcut, lucruri albastre, lucruri roşii, lucruri verzui, lucruri de la care mă doare capul şi lucruri de la care nu mă doare, lucruri pe care le ţin în palmă şi altele pe care le port pe umeri, lucruri. şi sunt bucuroasă ca prăjiturile pe care le cumpără cineva imediat după ce-au fost scoase din cuptor şi aşezate în vitrina de la cofetărie.
sunt primejdios de bucuroasă. vineri, mergând spre odeon, am avut impresia (jur!) că nu-s pe calea victoriei, ci pe rue de rivoli. pricep şi eu că e ceva în neregulă cu asta, da n-am ce-i face. tot vineri, după odeon, traversam strada şi farurile de la maşini erau reflectoarele aprinse deasupra covorului roşu. văd numai covoare roşii peste tot.
n-am explicaţii, dar sunt un scai de perdea de cfr (am mers cu trenu săptămâna trecută 4 zile din 5) care se-agaţă de toate lucrurile bune. de fapt, ele se agaţă de mine, nu invers.

ei, şi în nebunia asta, am nişte anunţuri de făcut. am bilet la dylan (again, mersi andrei!). au trecut patru ani de când l-am văzut prima dată. atunci mi s-a părut nesuferit, fără voce şi plictisitor (călătorisem o zi şi ceva ca să-l văd, meritam şi eu măcar un louise holds a handful of rain, tempting you to defy it..). acu sunt mult mai entuziasmată. oricum, amuzant e că dacă la dylan am primit vestea ca pe cel mai firesc lucru din lume, la aerosmith am reacţionat cu o neîncredere ţâfnoasă. credeam că e păcăleală. cum să vină aerosmith în românia?? aerosmith, formaţia mea, de la care ştiu juma de discografie pe de rost, şi-am decupat articole şi poze din popcorn, bravo, salut, şi-am adunat etichete de banane ca să i le dau lui steve (poveste lungă), şi-am ascultat crazy la walkman înainte de fiecare teză (şi olimpiadă la franceză, şi la trecerea dintre ani sau cum se zice).. dacă n-ar fi fost ei ca să mă scoată din clasa a şaptea şi backstreetboyzii ei, acuma probabil aş fi ascultat black eyed peas şi-aş fi fost foarte mulţumită.
la aerosmith n-am bilet deocamdată, pentru că nu m-am hotărât dacă-mi iau în golden area sau la gazon a. mă gândesc să merg la concert cu o parcartă pe care să scrie "waiting for you since I was 12".

alte anunţuri. din păcate, literatura o să se asorteze pe the chronicle o dată la 3 săptămâni sau chiar o dată pe lună. s-au adunat prea multe, şi risc să nu le mai fac cum trebuie. de exemplu, mă mai găsiţi şi pe blogul cărtureşti, scriind din când în când despre muzică şi cărţi (cică trebuie să dau şi steluţe, ceea ce mă încântă peste poate). medgidia lui cristian teodorescu mi-a plăcut aşa de mult, şi-am scris despre ea trei texte diferite.. şi aşa de bine am scris, încât în supliment am uitat să zic cine e autorul cărţii pe care-o laud..

citesc acu o carte la care leşin de plăcere cam de trei ori pe pagină. normal, doar e scrisă de un irlandez care trăieşte la new york..
sunt convinsă că mai aveam nenumărate lucruri esenţiale de împărtăşit, dar ajunge deocamdată. vă mai rog doar să treceţi pe la zum, care mi-a făcut o supriză minunată şi a debutat azi în arta căzăturii cu un performance de neuitat. mă gândesc deja la un premiu pe care o să i-l înmânez personal dacă vine la gărâna:)

ps. era să uit ce era cel puţin la fel de important ca celelalte treburi de pe-aici. sunt bucuroasă să v-anunţ că bluesul n-a murit şi că l-am găsit bine mersi la festivalul de la sighişoara. pe doug macleod l-am găsit mai bine decât pe eric sardinas (care e o bombă sexuală cu chitară electrică în loc de ceas). însă doug, mucalit şi domol, ne-a povestit ce să facem când găleţile noastre cu iubire se găuresc, a făcut un one man show cu chitară acustică, o combinaţie de seinfeld înţelept şi de bluesman din anii 20. oricum, dacă închideai ochii, ai fi spus că el e negru, iar tu stai pe-o verandă într-un orăşel prăfuit. să vă mai zic că ne-am conversat cu el la jam sessionul de după şi că am primit şi autograf? a, şi se pare că fac parte dintr-un club select, tlw se cheamă, da n-am să vă spun despre ce e vorba. totuşi, ca să vedeţi ce-aţi pierdut:





turcescu. vineri dimineaţă mă oprisem la un colţ de stradă ca să dau nişte telefoane. şi simt că se uită cineva la mine, trece mai departe şi intră într-o croasanterie. mă uit şi eu în urma individului şi văd un cap foarte grizonat. turcescu, zic. dar continuam să vorbesc la telefon pentru că, vedeţi dvs., aveam nişte discuţii importante. turcescu iese din croasanterie, trece pe lângă mine şi se uită insistent. avem deci o problemă: 1. eu trebuia să mă uit insistent la el, că el apare de enşpe mii de ori pe zi la televizor, nu eu; 2. s-a uitat aşa: 2.1. pentru că i s-a părut că semăn cu cineva cunoscut?, 2.2. pentru că aveam un şal colorat frumos peste paltonul albastru, 2.3. pentru că aveam ochelari, 2.4. pentru că aveam ochelari şi vorbeam la telefon foarte moldoveneşte ş.a.m.d.
oricum, mare noroc că vorbeam la telefon şi eram ocupată. altfel, i-aş fi zis să nu-l mai cheme pe puric de FIECARE crăciun şi să nu mai pună pe nimeni, niciodată, să jure cu mâna pe biblie. ce să zic, de data asta a scăpat uşor.
spre deosebire de dvs., care, dacă aţi ajuns până aici, înseamnă că aţi citit ce-am scris eu, în loc să fi dat gata vreo povestire de cehov. care împlineşte în 2010 150 de ani, adică mai mult decât o să am eu vreodată.

un singur lucru şi gata: îmi trebuie albumu ăsta. noapte bună.