p.d.s. paişpe ("poeţii zboară una-două")

JEAN RICHEPIN
Baladă

Fie grizetã sau marchizã,
În scump velur sau în coton,
Surâde-i vieţii! Pune mizã
Pe ea, al cãrei vesel ton
E-ntre azur şi roz bonbon
Când eşti amantul celor nouã
Surori, – c-aşa e de bonton:
Poeţii zboarã una-douã.

Ci vie zilele de crizã
Când te subţii şi ai fason
De fluture, ucis de-o brizã
Sau strãbãtut de-un lung frison.
Bei apã,-n loc de anason,
O gaurã i-adaugi, nouã,
Curelei, şi, la tur, bazon:
Poeţii zboarã una-douã.

Cã Muza ţi-e o blondã Lizã
Sau Urania cu blazon
Celest, – o dulce vocalizã
Emit, ca pasãrea-n sezon
Eroticesc: un galeş zvon,
Când, noaptea, le hrãneşti cu rouã
Şi-ţi faci din claia lor gazon:
Poeţii zboarã una-douã.

Închinare
Zburase, Prinţe, şi Villon
La drumul mare! Vechi sau nouã,
Muzele,-n zbor, le ţin ison
Celor ce zboarã una-douã.

poemul e din antologia clepsidra cu zăpadă (concoctată magistral de şerban foarţă, pentru polirom).
la el asortez un mingus, pentru că aşa sună în urechile mele viaţa când e "-ntre azur şi roz bombon":



şi aşa:



(deschid paranteza. plecasem azi la part-dieu să-mi cumpăr o pereche de sandale pe care le văzusem în vitrină acu trei zile. în metrou, mă gândeam că totuşi îmi pare rău că am luat de pe masa de lângă xeroxul de la bibliotecă un semn de carte care-mi plăcuse foarte mult. cineva îl uitase acolo, deci n-ar fi trebuit să-l iau. am descoperit acasă că era de la o carte scrisă de biografa lui borges. daa, deci îmi şi părea rău, da nici nu l-aş prea fi dus înapoi. concluzia era că, dacă mai am totuşi dileme dintr-astea morale, e de bine. şi-atunci aud acordeon. scot căştile, aproape de uşă stătea un domn la vreo 40 de ani, mic de statură, îndesat, cu pielea închisă la culoare, tricou bej băgat în blugi şi-o privire la locul ei. cânta o melodie pe care n-o ştiam, ceva aşezat, un fel de declaraţie de capitulare. acordeonistul era, mai mult decât sigur, român. de când s-a făcut cald, văd ţigani români peste tot, cerşetori cu plozii după ei, lipiţi de zidurile clădirilor sau la gurile de metrou. nu pricep cum au ajuns aici, atât de mulţi. acordeonul mai cântă o vreme, lumea îşi vede de-ale ei, iar mie mi se pune un nod în gât, mă fac atât de mică încât văd numai pantofi, şosete şi călcâie. nu pricep ce se-ntâmplă. acordeonul tace şi o fetiţă de vreo 10 ani cu ochelari şi părul prins în coadă umblă cu o cutiuţă printre scaune. între timp, eu mă fac mare la loc, dar am ochii plini de lacrimi, ca şi cum o plapumă uşoară, aşezată peste ploape, ar împiedica lacrimile să curgă. fetiţa trece pe lângă mine, nu pot să mă mişc, se duce la tatăl ei, sunt cât pe ce să coboare, într-o secundă ajung lângă ei, scot din portofel singura bancnotă pe care o am, una de 5 euro, i-o întind fetiţei. se uită amândoi la mine cu o căldură şi-un mulţumesc care mă topesc de tot. mă întorc la loc, se anunţă staţia următoare, îşi mai întorc o dată privirea spre mine şi coboară. plapuma de pe pleoape coboară şi ea, nu mai văd bine, mi se pare că tocmai am asistat la filmul vieţii lor, că am văzut cum au ajuns aici, unde locuiesc, ce mănâncă, de ce nu se întorc.. nu înţeleg exact ce-a fost cu mine în metroul ăla, ce-a fost cu acordeonul, cu tatăl şi fetiţa, dar mi-e dor de ei, aş vrea să ştiu unde stau, să-i duc fetiţei prăjituri de la brutărie, să-i întreb dacă sunt bine.

nu mi-am mai luat sandale. am intrat la fnac şi-am ieşit cu 5 dvd-uri şi-un cahiers du cinéma despre woody, pentru că am decis săptămâna trecută că e regizorul meu preferat şi nu-ncape discuţie. închid paranteza.)