picnic

azi
tot azi

pe toţi

a apărut peste noapte, pe zidul acestei venerabile instituţii de învăţământ. fără accent, cu o caligrafie à la ben. am avut timp s-o vedem azi dimineaţă doar, pentru că la prânz dispăruse deja, acoperită de-un strat proaspăt de var. k. a zis că ar trebui să-i răspund. şi mi-am amintit de-o nuvelă de-a lui cortázar pe care intenţionam la un moment dat s-o învăţ pe de rost (cu ea şi el care-şi scriu mesaje pe ziduri, până când pe el îl umflă poliţia. nici măcar nu mai ştiu cum se chema). dacă aţi avea un tub de vopsea şi-aţi fi în locul meu, i-aţi scrie ceva?

oh so minor swing

în seara asta cu lună plină, în timp ce john zorn şi ai lui îi cântau la paris lui gainsbourg (de dor, mai ales), mie mi-au cântat florin niculescu, richard galliano, biréli lagrène şi toată orchestra filarmonicii din lyon. înainte de concert (care s-a chemat "django symphonique", omagiu lui django r.), am văzut în oglinda de la baie că-mi luasem doi cercei desperecheaţi. unul de la r., altul de la c. am găsit rapid o scuză: unul era jazz, celălalt manouche. perfect pentru un concert ca ăsta, la care n-am stat liniştită şi-am bătut ritmul cum am ştiut eu mai bine. şi deşi mă vedeam ba într-o decapotabilă semi-dezmembrată şi aproape cochetă pe-un drum prăfuit, spre râu, ba cu bicicleta într-o după-amiază de primăvară pe-un bulevard adormit, n-am putut să nu mă gândesc că din cauza lui django îl apucă leşinul şi atacurile de panică pe emmet ray (jucat adorabil de sean penn), jazzmanul chitarist şi cleptoman din sweet and lowdown al lui woody. eu n-am leşinat, dar era un domn lângă mine care-a tuşit înfundat două ore încontinuu. şi nici măcar nu nimerise ritmul.

o menţiune specială pentru florin niculescu. ce nebunii a mai făcut cu vioara aia! însă nu-nţeleg o treabă din caietul program. cică la 6 ani intra la academia de muzică din bucureşti. păi eu la 6 ani de-abia învăţam pe de rost arpagic..

cum fu

în primul rând, nu m-au lăsat să mă joc cu pietricelele. cică să nu mă murdăresc pe mâini. apoi, mi-au explicat, cu o cruzime ucigătoare, că degeaba am cumpărat baloane de la supermarket. pentru că ele se ridică numai dacă sunt umplute cu heliu. ciudat, am zis, când eram eu mică, funcţionau şi pe bază de oxigen de la mine din plămâni. s-a schimbat ceva între timp?
nu prea mi-au dat voie să mă plimb de capu meu. m-au scăpat, ce-i drept, într-o librărie (gilbert josephul de pe saint-michel, unde-am intrat acu 5 ani şi-am ieşit peste 4 ore, când se făcuse deja noapte). am pescuit, printre altele, un elogiu al faptului divers, musicophilia lui oliver sacks (pentru mine, o bolnavă de muzicofilie, cartea asta e mai palpitantă decât cel mai bun roman poliţist), dicţionarul egoist al literaturii franceze (pentru mine, fană de enţiclopedii subiective, volumul dantzigian de 1000 de pagini are toate şansele să se împrietenească la toartă cu piciorul patului meu. am citit deja despre gide şi montaigne. dantzig n-are nici un fel de scrupule. cinic şi erudit. enţiclopedistul ideal, adică.), true tales of american life (pentru mine, austeriană irecuperabilă, povestirile trimise pe adresa npr-ului sunt apărarea perfectă în faţa romanelor de peste 400 de pg).
m-au dus şi la teatru. joi, în montmartre, cea mai proastă piesă din viaţa mea. am râs şi-am aplaudat, numai ca să nu mă ridic şi să le zic vreo două de la obraz. vineri, spectacol-lectură. pennac a citit bartelby aşa de frumos, încât şi eu şi angela am aţipit din când în când, moarte de oboseală cum eram. după care ne-a fost foarte ruşine de ce-am făcut şi ne-am schimbat pantofii chiar în foaierul teatrului (ea a luat cizmele mele, eu adidaşii ei, mă dureau picioarele rău de tot).
am mai văzut luxembourg-ul pustiu, la 9 dimineaţa. şi expoziţia de la muzeul lux. cam slabă. un miró simpatic, les seins mouraient, doi victobrauneri. m-am amorezat de balthus, deşi ştiu că nu ăsta era scopul expoziţiei. îmi plac femeile lui disproporţionate, picioarele lor, fotoliile, culorile, ochii. acu tre să caut un album, să-l răsfoiesc când am chef.
am mai făcut senvişuri în parcul de lângă notre dame. jambon, brie, pâine proaspătă, vin, mere. a trecut pe lângă noi un domn care-a zis "et bin, c'est la grande bouffe". le-am explicat amicilor care-i treaba cu marea crăpelniţă.
tot parisul a câştigat şi de data asta. aştept revanşa.

aici am văzut sâmbătă dimineaţă un conte de noël. cică e una din cele mai vechi săli de cinema din paris. iar sartre venea acolo des. am făcut tot posibilul să evit scaunul pe care a stat.

cea mai îngustă stradă din oraş. dă în rue de la huchette, cea cu teatrul, cea mai disney stradă pe care o ştiu. plină de magazine de suveniruri şi chelneri care, dacă te văd cu o baghetă în mână, îţi propun să-ţi vândă puţin jambon.

noroc că n-am avut timp să intru. aş fi ieşit cu 5 umbrele cochete şi complet inutile.

după.
înainte.
ce se mai poartă la paris.

câteva din lucrurile

iar lipsesc. mă duc să mă joc de-a parisu vreo 3 zile, fără nici un scop precis. o să aruncăm cu pietricele la zid, să vedem cine e mai tare. şi eventual, umflăm şi baloane şi le dăm drumu aiurea, spre disperarea asociaţiei pentru protecţia baloanelor ca animale de companie.

şi evident, nu pot să plec fără să las ceva în loc. de data asta, e un alt blog: câteva din lucrurile pe care le-am făcut ca să te uit - un proiect teatral care adună mărturii (deşi cuvântul e mult prea puternic în situaţia asta) ale celor care au făcut ei cumva ca să treacă peste un chagrin d'amour. mi-au plăcut următoarele:

Long walks without a map.
I sat in a launderette and wept until my socks were dry.
I did the London Knowledge. It took three years and two months. You have to cram your head full of street names and routes. There wasn't room to remember the colour of her eyes or how it felt when she kissed me.

etc.

eu? ce-am făcut eu ca să-l/i uit? am băgat în carantină (adică în pungi pe care dup-aia le-am ascuns bine) poze, scrisorele, mesaje, fraze, copaci, felinare, străzi, clădiri, ceasuri, oraşe întregi, am înghiţit mările şi râurile ca pe nişte siropuri de tuse. am dormit ca după apocalipsă, zile la rând. am obligat toate muzicile să se transforme într-un fel de cor antic care să-mi plângă mie amorul. am construit planuri imaginare în care ingratul urma să constate, forţat de evidenţe, ce greşeală fatală a făcut. de-abia după ce îl forţam să recunoască de vreo două mii de ori, pe repeat (eventual şi-n genunchi), c-a fost un idiot, începea să nu-mi mai pese. şi mă vindecam.

alte variante de răspuns aveţi?
vă las timp de gândire şi coloană sonoră adecvată (fantastica domnişoară emily loizeau, cu fais battre ton tambour, ma maison, the princess and the taud, dis-moi que tu ne pleures pas, tell me that you that you don't cry).

firimituri

doubt. deşi se simte piesa de teatru în spatele filmului, râzi de mori şi la final îţi mai şi pui întrebări despre credinţă, religie, îndoială. meryl e preferata mea anul ăsta, poa să ia şi-al treilea oscar, nu mă supăr. să nu se supere nici kate.
"penmanship is dying in this country!", zice ea, extrem de enervată că lumea începe să scrie cu stiloul şi nu mai ştie ce-i aia caligrafie.
"your certaintly is just a mere feeling" sau ceva de genu ăsta, zice el.
subtil, amuzant, cu philip al meu (pe care-l ochisem încă din parfum de femeie) şi cu o gaşcă de puşti simpatici. ar fi fost şi culmea să nu-mi placă.



regele alb. adio ostalgie, copilărie încremenită într-un zâmbet tâmp.
cartea asta taie în carnea vie a memoriei. n-are nimic de-a face cu alte cărţi despre comunism, trece de minune testul estetic, nu numai pe cel etic. m-am trezit râzând în hohote de una singură, după care mă zguduiam de oroare, şi tot aşa. recomand capitolele aproapesexuale: în "cifre", primul fior amoros provocat de chiloţii premiantei clasei; în "cinema", sala interzisă de proiecţie în care rulează un film erotic. a, şi "tunelul", neapărat! vorba criticului de la the times, ai impresia că puştiul-narator îţi povesteşte toate astea uitându-se în ochii tăi. mă bucur c-am cărat-o după mine şi n-am lăsat-o acasă necitită. (era să uit ceva foarte important: traducerea făcută de ildikó gábos-foarţă e-o dovadă de mare artă)


pescuit sportiv. le-am zis aşa: e-un film românesc de-l dau numa la cnp, numa marţea, numa la 21.40. şi au venit cu mine, un italian, un canadian, o nemţoaică. eu m-am hlizit la "hai, mă pisi, smile un pic" etc., iar lor le-a plăcut (şi ştiu să fac diferenţa dintre politeţe şi entuziasm). italianu s-a declarat chiar fan al lui alexandru georgescu. însă altceva am eu de povestit acum. în afară de noi 4, mai era un singur tip în sală. genial, îmi zic, filmu românesc are totuşi spectatori. ne aşezăm, facem poante, începe filmu. tipu se mută chiar în spatele nostru. bunul samaritean din mine spune: probabil că nu vedea bine din spate. deci începe filmu, văd eu bucureştiul, mă cam ia cu ameţeală de la camera lui sitaru şi simt aşa, că-ncepe fotoliul să fiarbă sub mine. nu ştiu cum să vă explic, ca şi cum el (fotoliul) era capac pentru o oală sub presiune. mă gândesc că trebuie să fie de la blugi, uneori mai are şi textila viaţa ei, se-ntinde, se desprinde, nu stă locului. mă mai fâţâi puţin, şi la un moment dat o aud pe julia, lângă mine, întorcându-se spre tip şi zicându-i ceva. brusc, pricep totul. nu fierbea nici un fotoliu. tipul era a bloody pervert/un pauv' con, săracu, cu plăceri minore şi îndelung exersate la filme "de autor", unde-i foarte posibil să vină doar nişte studente rătăcite şi bune de pipăit prin consistenţa fotoliului. de altfel, nu sunt sigură că n-a încercat ceva şi la încheietura scaunului, acolo pe unde poţi să strecori buricele degetelor ca să atingi încet bucata aia de piele dintre bluză şi marginea pantalonilor sau a fustei. ultima jumătate de oră am văzut-o agăţată de scaunul din faţă. julia însă mi-a zis că respectivul a mai încercat ceva timid spre final. la generic, noi ne-am ridicat, el s-a ridicat, eu m-am uitat la el, el se îmbrăca liniştit (avea ochelari, arăta normal). a ieşit pe uşă cu pasul cel mai firesc din lume. oare ţine jurnal? oare ne trece pe toate acolo ("în seara asta o blondă şi o şatenă cu ochelari. film din europa de est. una bună rău în film. de fapt două. de ce nu pot să pipăi şi prin pânza de proiecţie? sunt trist. şi mai şi plouă.")? una peste alta, mi-a plăcut pescuit sportiv. dar acum am o problemă cu fotoliile acoperite cu velur sau ceva asemănător (în metrou, am preferat să stau în picioare..).

debutul celor de la fanfarlo. cam prea arcade fire&beirut şi prea puţin fanfarlo.însă bowie i-a pus pe top tenul lui cu muzică nouă. o fi ştiind el ceva.

auster şi tutunul

când o să citesc şi-n presa de la noi un interviu ca ăsta publicat în ultimul zeit? un interviu relaxat, despre tutun şi-alte câteva nimicuri, fără întrebări legate de viitorul lumii şi moartea literaturii, sau alte chestii extremdeserioase care să arate musai cât de inteligent e ăla care pune întrebările. l-am citit dintr-o răsuflare şi, deşi nu-s fumătoare, mi-a făcut poftă să-mi aprind o ţigară.
cum ştiu că nemţeasca nu-i o treabă uşoară, pun mai jos nişte fragmente de dialog. paul auster şi kerstin kohlenberg, aveţi legătura.

[p.a. zice că înainte fumau în filme numai ăia frumoşi şi fericiţi. acum însă o fac numai personajele negative sau depresive. a, şi cică tot în anii 30-40, fumatul era echivalent cu sexul. (ca surse de extaz, probabil)]

p.a. : ţigara şi pupatul nu merg deloc în acelaşi timp. dar pentru un sărut, arunc cigarillo-ul cât colo.

[când pleacă în călătorie, ia cu el o valiză plină de schimmelpenninck.]

k.k.: în filmul dvs., smoke, e vorba de un bărbat care se află într-un oraş asediat şi are doar tutun, nu şi foiţe ca să-şi facă ţigări. a mai rămas numai un manuscris la care lucrase 10 ani.
p.a. : o poveste adevărată: criticul literar rus mihail bahtin şi-a fumat cartea în timpul asediului leningradului. şi eu aş fi făcut la fel.

p.a.: nicotina stimulează creierul. îţi ascute mintea. nu mă văd scriind fără să fumez. dar există întotdeauna oameni care fac imposibilul.

[s-a lăsat o dată de fumat. trei zile. dar i se părea că se transformă într-un monstru. aşa că a preferat să ducă o viaţă mai scurtă în loc să fie un om rău. şi s-a apucat la loc.]

p.a.: dacă ar exista mai puţine campanii anti-fumat, ar fuma mai puţini tineri.
k.k.: să nu interzici nimic - e un experiment pe care l-aţi făcut acasă, cu fata dvs.?
p.a.: da, dar n-am prea avut succes.

p.a. : art spiegelman, unul din prietenii mei cei mai apropiaţi din new york, e un fumător foarte dedicat. apare numai la evenimente la care ştie că are voie să fumeze - adică aproape niciodată. când cineva l-a întrebat de ce fumează aşa de mult, i-a răspuns cu o frază tare amuzantă: "pentru că-mi iubesc tusea mea de fumător".

şi-acu: can i smoke in here?

o scrisorică

pregătisem pentru azi o lovitură magistrală de cinism. nu suport să văd un trandafir ŞI o inimă în acelaşi timp, mă enervează publicitatea roz bombon şi certificatele de căsătorie de-o zi (era cât pe ce s-o păţesc într-un an, într-o pizzerie dintr-un oraş de la dunăre. cât pe ce..). aş fi citat definiţia lui "yourself" din ciclopedia cinicului ("a person with whom you are bound to fall in love at some time or other"), aş fi spus, ca ferlinghetti în wild dreams of a new beginning, "souls eat souls in the general emptiness" (e, probabil, unul din cele mai sfâşietoare versuri pe care le-am citit vreodată) şi aş fi transcris love poem al lui brautigan, care zice-aşa:

it's so nice
to wake up in the morning
all alone
and not have to tell somebody
you love them
when you don't love them
any more.

în loc să fac ce-am spus mai sus, din cauză că am controbăit iar prin fişiere şi-am dat peste una din primele enţiclopedii, o aşez pe ea aici - e mai onestă şi mai puţin contrafăcută decât cinismul meu.

O scrisorică de amor

Cine n-a scris niciodată în viaţa lui măcar o scrisoare de dragoste e un om meschin, trunchiat, pierdut. Cine a scris totuşi două-trei rânduri, ca început timid de epistolă amoroasă, e în ochii mei mai simpatic decât toţi filosofii din lume (ca şi cum filosofii n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să ne fie simpatici..). Înc-o întrebare perspicace/nu-mi dă pace: dacă îndrăgostitul expeditor e de meserie filosof, ce ne facem? Poate el semăna cu puştoaica de 12 ani care scrie cam aşa, pe un site cu scrisori de-amor: „Dragul meu Rudolf,/ Eşti la fel de frumos ca un teren de golf!/Dar tu, tu o iubeşti pe Catarina/ Şi asta-mi strică toată rima!/ De ce nu mă iubeşti?/ Sunt mai frumoasă ca-n poveşti!“ ? Răspund, fără ezitarea scepticilor: cum să nu! Cuvintele de iubire, aşternute neapărat într-o scrisoare, fie ele ale lui Cioran sau Heidegger, sunt la fel de duioase ca rimele puştoaicei amorezate de Rudolf. Pentru că în astfel de scrisori toată lumea se copilăreşte brusc, face spirite, îşi încearcă norocul la metafore, alege hârtie care să miroasă a marţipan şi foloseşte numai cerneală de caracatiţă, toarnă melancolic puţin parfum din flacon pe plic, pupă timbrul şi mângaie cutia poştală. Fără toate astea nu se poate, la fel cum nici fără puţin patetic şi dulcegărie nu se poate. După despărţire, scrisorile trebuie neapărat păstrate în cutii, în plicuri groase, în pacheţele legate cu sfoară, spre a servi educaţiei amoroase a nepoţilor.

Scrisorile de dragoste pot provoca uneori adevărate dureri de inimă. Aşa e penultima epistolă (cu care-mi închei enţiclopedia de azi) a lui Robert Desnos către iubita lui, Youki, scrisă din lagărul de la Flöha (unde se fabricau carlingi de avoiane Messerschmitt), cu puţină vreme înainte ca poetul să moară: „Suferinţa noastră ar fi de nesuportat dacă n-am lua-o ca pe o boală trecătoare şi sentimentală. (...) Aş fi vrut să-ţi ofer 100 000 de ţigări blonde, douăsprezece rochii de la casele cele mai celebre de modă, apartamentul din Rue de Seine, o maşină, căsuţa din pădurea de la Compiègne, pe cea din Belle-Isle şi un bucheţel de flori care costă o nimica toată.” (15 iulie 1944)

bine, dragă aragon, am înţeles, il n'y a pas d'amour heureux, dar eu tot mă încăpăţânez să cânt cu marlango the love song. and get me drunk each night.

asta vreau şi eu

şi asta:

ricky

puneţi-l pe michel gondry să filmeze rosemary's baby, sau pe von trier să adapteze "un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme", sau băgaţi-l pe ken loach într-un borcan cu dulceaţă invadat de furnici şi agitaţi bine. sau, şi mai simplu, lăsaţi-l pe françois ozon să construiască un scenariu pornind de la o nuvelă de 10 pagini scrisă de rose tremain. o să obţineţi ricky, un film care e mai întâi realist-dardennian, dup-aia puţin horror, dup-aia doar bizar, dup-aia suprarealist şi hilar, pentru ca în final să aterizeze în braţele spectatorului, potolit, pe the greatest a lui cat power.
nu ştiu dacă aţi înţeles ceva din ce-am vrut să zic. ideea e că am ajuns din greşeală la avanpremiera celui mai nou film al lui ozon (la le bal des actrices nu mai erau bilete), prezent zilele astea şi-n competiţia oficială de la berlin. unii au sforăit, alţii au plecat după primul sfert de oră sau au pufăit a enervare din 5 în 5 minute. mie mi-a plăcut teribil. i-aş zice mizerabilism magic dacă m-ar întreba cineva. cum însă nu mă întreabă nimeni, nu spun nimic şi vă las cu trailerul. (a se menţiona că eu nu-l văzusem înainte de film, deci nu ştiam treaba cu aripile :)

the wrestler and me

să ne-nţelegem de la-nceput. eu fac parte din categoria ălora care suspină când îl văd pe peter o'toole trecând prin cadru, care pot să se uite de trei ori la rând la cinema paradiso fără să li se pară ceva suspect în asta, care bocesc des la filmuleţe mai mult sau mai puţin stupidemoţionante. în orice caz, the wrestler n-avea cum să fie pentru mine. wrestlingul mi se părea o barbarie fără sens, de aronofsky mă cam feream, pe rourke nu-l ştiam decât din barfly. şi totuşi..
the wrestler m-a cucerit cam de la minutul 2-3 încolo. ştiu că l-am văzut cu totul altfel decât prietenul egon, de exemplu. dar l-am văzut în aşa fel încât să mă emoţioneze teribil. mickey rourke e the man, fără discuţii, marisa tomei e de milioane. fiecare pe ringul lui, cu rockul kitsch din anii 80 în loc de coloană sonoră, fiecare cu spectacolul pe care trebuie să-l dea în fiecare zi, fiecare puţin cam trecut pentru spectacolul ăsta.
după ce-am depăşit faza întrebărilor gen "cum se bat în halu ăsta fără să se omoare între ei?", am văzut o sumedenie de detalii care m-au cucerit definitiv de partea lui randy: copiii care-l trezesc dimineaţa, ochelarii lui, numele luptătorilor (Lex Letho, Paul Enormous, Rabeco, Inferno, Funky Somolens..), secundele alea în care se uită în oglinda de la baie, înainte să dea ochii cu cassidy, replica ei: "you've got the same hair" (el şi jesus, adică, pe care-l mai are şi tatuat pe spate, cum am văzut eu mai spre sfârşit), felul în care vin secvenţele una după alta (mai întâi injecţia în fund, dup-aia scena de la coafor), capsatorul, puştiul cu care joacă un nintendo învechit cu wrestling, felul în care-şi adună părul în boneta aia de vânzător, poantele pe care le face în timp ce pune salata de cartofi pe cântar.. uuuf, sunt atâtea detalii şi n-am de gând acum să mă opresc la fiecare din ele (deşi, da, trebuia să zic de dansul în bar, în faţa marisei, şi-apoi de încercarea de vals, în sala părăsită, cu fiica lui). mai spun doar că m-am întrebat tot filmul de ce omul ăla era singur. la final, am înţeles. pentru că-n viaţă nu prea merge dacă vii cu o coregrafie repetată dinainte, nu prea ţine să faci totul la mica înţelegere, nu impresionezi pe nimeni dacă-i arăţi your move de o sută de ori. în ring era mai simplu, erau reguli, ştiai dinainte ce-o să faci..
în fine, un film pe care n-o să-l uit uşor, culmea, mult mai heartbreaking decât multe din filmele care folosesc cuvântul ăsta în tagline. un film care-ţi rupe inima încet, dar ţi-o rupe bine.

a, iar rolul lui rourke nu e un rol de oscar. e mult mai bun de-atât.

(am schimbat poza, nu m-am putut abţine. annie l. strikes again)

ce-mi place mie

oraşul ăsta în care hanul rabelais e vizavi de pub-ul joyce.

seara de dans

aseară am fost şi eu să văd un spectacol de dans al lui découflé, care e, se pare, unul din cei mai mari coregrafi francezi. tipul a făcut scurt-metraje, reclame (una pt polaroid a primit leul de argint la veneţia), ateliere de expresie artistică pt copii la pompidou şi s-a ocupat de coregrafia paradei de 14 iulie (la bicentenarul rev fr), de regia ceremoniei de deschidere a Cannes-ului cu nr 50 sau de marele spectacol de la jocurile olimpice (albertiville, în 92). în rest, are o companie de dans cu care a tot umblat prin lume. e mare specialist în trucuri vizuale şi-n puneri în scenă impresionante. Solo însă, ce-am văzut eu ieri, e primul spectacol pe care-l dansează singur în ultmii 20 de ani. drept să zic, n-aveam nici un fel de aşteptări, plus că-mi era şi foarte somn. concluzia după o oră şi un sfert a fost că e îndr-adevăr un mare coregraf, dar că ar fi făcut mai bine să se-ocupe de crazy horse (al cărui director artistic e de câteva luni) sau de cirque du soleil, cu care pregăteşte un spectacol despre cinema la kodak theater din l.a. pentru că singur, a reuşit să mă ameţească de tot şi să nu-mi spună nimic. a făcut câteva glumiţe, ne-a arătat poze de când era mic, după care s-a apucat, chipurile, să danseze. dar nu mai era singur. pe ecranul din spate apăreau tot felul de forme, în funcţie de cum mişca el degetele de la picioare sau cum înclina capul. era el abastru, el galben, el roşu, el de o mie de ori, el pe fond portocaliu. f amuzant, am zis, şi mai departe? adică am înţeles toate neliniştile lui apropo de corp (că na, are 47 de ani), apoi relaţia dintre imagine şi mişcare, dintre virtual şi real, chestii despre percepţie bla bla. dincolo de asta, mai mult m-au durut ochii. nu poţi să faci un spectacol numai din artificii dar să pretinzi totuşi că e un om care dansează în faţa ta. la final, ecranul de proiecţie a dispărut, iar découflé a dansat câteva minute singur. aşa cum trebuia s-o facă de la început. din păcate, pentru mine a fost prea târziu, vedeam numai roşu şi galben în faţa ochilor. pentru francezi se pare c-a fost extraordinar, au aplaudat, au bătut din picioare, au strigat, au fluierat. aşa de simplu o fi să păcăleşti ochiul cu 2-3 trucuri? eu voiam corp gol şi sinceritate, am primit corp multiplicat şi iluzie. păi monsieur découflé, aşa ne-a fost vorba?

bonus: unul din singurele momente din solo care chiar mi-au plăcut a fost pantomima simpatictandră pe le petit bal perdu a lui bourvil. aici. cântecul oricum e-o fericire.

cum plouă azi

"Not that Watt felt calm and free and glad, for he did not, and had never done so. But he thought that perhaps he felt calm and free and glad, or if not calm and free and glad, at least calm and free or free and glad, or glad and calm, or if not calm and free, or free and glad, or glad and calm, at least calm, or free, or glad, without knowing it."