the wrestler and me

să ne-nţelegem de la-nceput. eu fac parte din categoria ălora care suspină când îl văd pe peter o'toole trecând prin cadru, care pot să se uite de trei ori la rând la cinema paradiso fără să li se pară ceva suspect în asta, care bocesc des la filmuleţe mai mult sau mai puţin stupidemoţionante. în orice caz, the wrestler n-avea cum să fie pentru mine. wrestlingul mi se părea o barbarie fără sens, de aronofsky mă cam feream, pe rourke nu-l ştiam decât din barfly. şi totuşi..
the wrestler m-a cucerit cam de la minutul 2-3 încolo. ştiu că l-am văzut cu totul altfel decât prietenul egon, de exemplu. dar l-am văzut în aşa fel încât să mă emoţioneze teribil. mickey rourke e the man, fără discuţii, marisa tomei e de milioane. fiecare pe ringul lui, cu rockul kitsch din anii 80 în loc de coloană sonoră, fiecare cu spectacolul pe care trebuie să-l dea în fiecare zi, fiecare puţin cam trecut pentru spectacolul ăsta.
după ce-am depăşit faza întrebărilor gen "cum se bat în halu ăsta fără să se omoare între ei?", am văzut o sumedenie de detalii care m-au cucerit definitiv de partea lui randy: copiii care-l trezesc dimineaţa, ochelarii lui, numele luptătorilor (Lex Letho, Paul Enormous, Rabeco, Inferno, Funky Somolens..), secundele alea în care se uită în oglinda de la baie, înainte să dea ochii cu cassidy, replica ei: "you've got the same hair" (el şi jesus, adică, pe care-l mai are şi tatuat pe spate, cum am văzut eu mai spre sfârşit), felul în care vin secvenţele una după alta (mai întâi injecţia în fund, dup-aia scena de la coafor), capsatorul, puştiul cu care joacă un nintendo învechit cu wrestling, felul în care-şi adună părul în boneta aia de vânzător, poantele pe care le face în timp ce pune salata de cartofi pe cântar.. uuuf, sunt atâtea detalii şi n-am de gând acum să mă opresc la fiecare din ele (deşi, da, trebuia să zic de dansul în bar, în faţa marisei, şi-apoi de încercarea de vals, în sala părăsită, cu fiica lui). mai spun doar că m-am întrebat tot filmul de ce omul ăla era singur. la final, am înţeles. pentru că-n viaţă nu prea merge dacă vii cu o coregrafie repetată dinainte, nu prea ţine să faci totul la mica înţelegere, nu impresionezi pe nimeni dacă-i arăţi your move de o sută de ori. în ring era mai simplu, erau reguli, ştiai dinainte ce-o să faci..
în fine, un film pe care n-o să-l uit uşor, culmea, mult mai heartbreaking decât multe din filmele care folosesc cuvântul ăsta în tagline. un film care-ţi rupe inima încet, dar ţi-o rupe bine.

a, iar rolul lui rourke nu e un rol de oscar. e mult mai bun de-atât.

(am schimbat poza, nu m-am putut abţine. annie l. strikes again)