o scrisorică

pregătisem pentru azi o lovitură magistrală de cinism. nu suport să văd un trandafir ŞI o inimă în acelaşi timp, mă enervează publicitatea roz bombon şi certificatele de căsătorie de-o zi (era cât pe ce s-o păţesc într-un an, într-o pizzerie dintr-un oraş de la dunăre. cât pe ce..). aş fi citat definiţia lui "yourself" din ciclopedia cinicului ("a person with whom you are bound to fall in love at some time or other"), aş fi spus, ca ferlinghetti în wild dreams of a new beginning, "souls eat souls in the general emptiness" (e, probabil, unul din cele mai sfâşietoare versuri pe care le-am citit vreodată) şi aş fi transcris love poem al lui brautigan, care zice-aşa:

it's so nice
to wake up in the morning
all alone
and not have to tell somebody
you love them
when you don't love them
any more.

în loc să fac ce-am spus mai sus, din cauză că am controbăit iar prin fişiere şi-am dat peste una din primele enţiclopedii, o aşez pe ea aici - e mai onestă şi mai puţin contrafăcută decât cinismul meu.

O scrisorică de amor

Cine n-a scris niciodată în viaţa lui măcar o scrisoare de dragoste e un om meschin, trunchiat, pierdut. Cine a scris totuşi două-trei rânduri, ca început timid de epistolă amoroasă, e în ochii mei mai simpatic decât toţi filosofii din lume (ca şi cum filosofii n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să ne fie simpatici..). Înc-o întrebare perspicace/nu-mi dă pace: dacă îndrăgostitul expeditor e de meserie filosof, ce ne facem? Poate el semăna cu puştoaica de 12 ani care scrie cam aşa, pe un site cu scrisori de-amor: „Dragul meu Rudolf,/ Eşti la fel de frumos ca un teren de golf!/Dar tu, tu o iubeşti pe Catarina/ Şi asta-mi strică toată rima!/ De ce nu mă iubeşti?/ Sunt mai frumoasă ca-n poveşti!“ ? Răspund, fără ezitarea scepticilor: cum să nu! Cuvintele de iubire, aşternute neapărat într-o scrisoare, fie ele ale lui Cioran sau Heidegger, sunt la fel de duioase ca rimele puştoaicei amorezate de Rudolf. Pentru că în astfel de scrisori toată lumea se copilăreşte brusc, face spirite, îşi încearcă norocul la metafore, alege hârtie care să miroasă a marţipan şi foloseşte numai cerneală de caracatiţă, toarnă melancolic puţin parfum din flacon pe plic, pupă timbrul şi mângaie cutia poştală. Fără toate astea nu se poate, la fel cum nici fără puţin patetic şi dulcegărie nu se poate. După despărţire, scrisorile trebuie neapărat păstrate în cutii, în plicuri groase, în pacheţele legate cu sfoară, spre a servi educaţiei amoroase a nepoţilor.

Scrisorile de dragoste pot provoca uneori adevărate dureri de inimă. Aşa e penultima epistolă (cu care-mi închei enţiclopedia de azi) a lui Robert Desnos către iubita lui, Youki, scrisă din lagărul de la Flöha (unde se fabricau carlingi de avoiane Messerschmitt), cu puţină vreme înainte ca poetul să moară: „Suferinţa noastră ar fi de nesuportat dacă n-am lua-o ca pe o boală trecătoare şi sentimentală. (...) Aş fi vrut să-ţi ofer 100 000 de ţigări blonde, douăsprezece rochii de la casele cele mai celebre de modă, apartamentul din Rue de Seine, o maşină, căsuţa din pădurea de la Compiègne, pe cea din Belle-Isle şi un bucheţel de flori care costă o nimica toată.” (15 iulie 1944)

bine, dragă aragon, am înţeles, il n'y a pas d'amour heureux, dar eu tot mă încăpăţânez să cânt cu marlango the love song. and get me drunk each night.